Mircea Ionniţiu, secretarul Regelui Mihai, despre 23 august 1944 (5) Miercuri 23 August

Mircea Ionniţiu, „Amintiri şi reflecţiuni”Ed.Enciclopedică, 1993, Capitolul II. 23 august 1944, pp.28-63:

Dimineaţa, cred că pe la nouă, am fost trezit de telefonul care suna în biroul Regelui. Telefonistul îmi spune că Mihai Antonescu este pe fir, Uitîndu-mă pe fereastră, cer legătura cu vicepreşedintele. Regele încă dormea. Cerul era senin, anunţînd o altă zi călduroasă de vară. Afară, lucrurile se desfăşurau după rutina obişnuită. Grădinarii erau ocupaţi cu stropitul şi  greblatul printre copacii verzi ce aruncau umbre întunecate pe rozele din răsaduri.

Stătusem tîrziu în seara dinainte ca să discutăm alternativele planului original. Regele împreună cu sfătuitorii săi erau de acord că ieşirea din război nu putea să aibă loc fără ca Antonescu să nu fie consultat. Din pricina situaţiei grave pe front, Mareşalul trebuia să aibă prilejul să facă acest paz fără întîrziere. Doar aşa se clarifica poziţia lui Antonescu faţăcu condiţiile enunţate la Cairo, care de fapt nu erau diferite de cele de la Stockholm. Întrevederea era necesară pentru a determina dacă Antonescu refuză să încheie armistiţiu. Un refuz acum îi asigura reţinerea la Palat, împiedicîndu-l să ia legătura cu autorităţile germane. De asemenea, persoana sa nu mai putea fi folosită ca un focar în jurul căruia să se strîngă elemente progermane, semănînd confuzie în rîndul populaţiei civile şi mai alesîn armată. Noul guvern numit de Rege va decide mai tîrziu soarta lui Antonescu în acord cu legile în vigoare. Dar lipsa Mareşalului din Bucureşti punea ieşirea din război într-o altă lumină în care şansele ei de reuşită erau aproape anulate.

Nu era vorba de a-l atrage în cursă, cum au indicat unii apologeţi ai lui Antonescu. Era o chestiune de răspundere. Cînd Mareşalul Antonescu s-a instalat la putere în calitate de „conducător”, el şi-a asumat răspunderea continuării existenţei statului. Acum, din pricina campaniei din Rusia, naţiunea se afla la marginea abisului. Regele avea obligaţia să discute, împreună cu prim-minstrul său, măsurile pe care le vaa alua pentru a minimaliza cşi circumscrie efectele dezastrului. Dacă nu era covins de eficacitatea lor şi le considera nesatisfăcătoare, era datoria lui să găsească o altă soluţie. Discuţiile duse în seara din ajun, chiar şi după ce aflasem că on Mihalache, vicepreşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, se va duce la Snagov pentru a vedea pe Mareşal cu intenţia de a-l convinge să întârzie plecarea pe front pentru a se prezenta la Palat, au continuat pentru mai multe ore. S-au examinat mai multe alternative.

Dar acum îmi vorbeşte Mihai Antonescu în aparat. El îmi spune că ar dori să vină la Palat în audienţă şi că Mareşalul va veni mai tîrziu. Îl asigur că voi trimite mesajul său Regelui şi că va avea un răspuns neîntârziat. Dacă îmi amintesc bine, este una din rarele ocazii cînd m-am dus să-l trezesc pe Rege.

Odată trezit, regele este de acord ca ambii Antoneşti să vină în audienţă după masă la ora trei. Îi comunic comandorului Arpad Gherghel, adjutantul de serviciu, ordinul Suveranlui, şi el ia legătura cu Preşedenţia Consiliului de Miniştri. Regele îşi urmează programul stabilit înainte, adică va pilota unul din avioanele la dispoziţie la aeroportul miltiar de la Străuleşti. Din această cauză speram ca spionii din palat să nu raporteze nimic anormal.

Cînd se reîntoarce, Regele doreşte să se confunte cu sfătuitorii săi. Aşa că pe rînd apar generalii Aldea şi Sănătescu, Buzeşti şi cu Stârcea. În biroul Regelui din Casa Nouă sînt împărtăşite ultimele informaţii primite de pe front şi din ţară. Situaţia nu s-a îmbunătăţit. Pe front nu se putuse organiza o linie de apărare coerentă, ci doar puncte de  rezistenţă izolate care erau expuse la învăluiri din partea blindatelor sovietice. În regiunea Chişinău, un mare număr de unităţi române şi germane fuseseră încercuite, iar vîrfurile unităţilor de tancuri ruseşti se aflau acum în apropiere de Cîmpulung Moldovenesc în Nord. O breşă mare deschisă în regiuena Bacău şi alta în regiunea Bîrlad permiteau pătrunderea Armatei Roşii în Cîmpia Moldovei de Sud şi ameninţau restul ţării.

Auzind înşiruirea de insuccese, mici şi mari, mi se strînge inima. Ştiam că fiecare din ele însemna un nou doliu pentru o familie din ţară.

Raidurile aeriene masive continuau cu intensitate. Ploieştiul, instalaţiile petrolifere şi feroviare din împrejurimi fuseseră atacate fără întrerupere în zilele şi nopţile de 17,18,19 august, cu pierderi în rîndul populaţiei şi distrugeri serioase ale instalaţiilor industriale. La sunetul sirenelor înceta orice activitate, şi cei care nu fuseseră dispersaţi cu serviciile lor se refugiau în satele din vecinătate. Raidurile de noapte erau executate de aviaţia engleză şi însemnau terminarea abruptă a şedinţelor secrete cu factorii politici care trebuiau duşi în taină la casele lor. Ei nu puteau să apară în adăpostul de la Palat fără a dezvălui prezenţa lor spionilor care ne înconjurau.

În dimineaţa zilei de 23 august, după ce Regele hotărîse ca acţiunea de scoatere a României din război să aibă loc chiar în acea zi, nu mai exista posibilitatea de a primi avizul şefilor partidelor politice. Cei din Palat nu ştiau unde s-au dispersat conducătorii partidelor, întrucît nu ne gîndisem că va fi neoive de a lua legătura cu dînşii înainte de 26 august. Prin urmare, Regele de unul singur îşi ia răspunderea acţiunii. După ce a ascultat pe fiecare din cei prezenţi, el decide să ridice problema armistiţiului în timpul audienţei cu Antonescu, iar dacă acesta refuză deschiderea imediată a negocierilor, să-l demită şi să-l reţină la Palat. După ce a aflat că Antoneştii vor veni la Palat, şi în urma hotărîrii de a-i confrunta cu chestiunea armistiţiului, s-a decis ca reprezentanţii partidelor să fie avizaţi de noile circumstanţe şi de avansarea acţiunii militare cu trei zile. Buzeşti şi Stârcea vor încerca să ia legătura cu Maniu şi Pătrăşcanu, respectiv, pentru a-i informa de cele hotărîte.

Eu am primit însărcinarea de a comunica colonelului Dămăceanu decizia Regelui şi ordinul de a iniţiatia faza finală a operaţiilor militare în Capitală imediat şi nu la 26 august, cum fusese plănuit.Îmi amintesc că am avut mari dificultăţi de a-l găsi la telefon şi tot aît de greu a fost să-l conving să vină la Palat, ziua în amiaza mare. Dămăceanu ştia cît de bine era supravegheat Palatul de către agenţii Siguranţei şi de organele de spionaj germane. Cînd, în fine, a sosit, reacţia lui la acţiunea Regelui a fost surprinzătoare. Într-un moment, colonelul Dămăceanu a devenit alb ca varul. După o clipă s-a recules şi şi-a recîştigat graiul. Nu era de mirare, avînd în vedere lipsa de unităţi militare, totuşi mă aşteptam la o altă altitudine din partea unui ofiţer călit în lupte. Este drept că primise răspunderea de a asigura controlul militar al Capitalei în primele ore după realinierea politicii româneşti. Mi-a explicat, din nou, că, din pricină că unele unităţi de sub controlul comandamentului erau în curs de a fi transferate pe front deoarece înlocuirile lor nu sosiseră, nu avea la dispoziţie efectivele necesare pentru a executa măsurile plănuite. Eu i-am spus că în acest moment numai exista altă opţiune şi planurile trebuie îndeplinite cu trupele pe care le avea sub control. M-a rugat să păstrăm secretul cît mai multă vreme pentru a da trupelor posibilitatea de a ocupa poziţiile lor în linişte. L-am asigurat că vom face tot posibilul, că îl voi chema la telefon în clipa cînd Antonescu este demis şi înlocuit la conducerea guvernului. De asemenea, l-am încurajat pe cît am putut cu entuziasmul meu tineresc şi cu optimismul meu naiv că dituaţia nu era chiar aşa de neagră. Am fost totuşi surprins mai tîrziu cînd am aflat că ordinele de acţiune nu au fost transmise la unităţile din Bucureşti decît la ora şase jumătate seara.

Aşteptînd sosirea colonelului Dămăceanu, am putut observa de la ferestrele Palatului că forfota pietonilor de pe Calea Victoriei esra neschimbată în ciuda evenimentelor de pe front. Desigur că multe lume părăsise oraşul pentru a nu se expune raidurilor aeriene, dar afluenţa pedeştrilor pe Calea Victoriei nu părea să fie influenţată de situaţie. Era obiceiul atunci, ca şi în zilele dinainte de război, ca orăşenii de toate vîrstele să se plimbe pe acest Corso bucureştean. Acolo se întîlneau tinerii, artiştii, scriitorii, jurnaliştii şi politicienii ca săfie văzuţi, să afle ultimele zvonuri şi să audă ultimele bancuri. Circulaţia era mai activă în timpul prînzului şi seara, înainte de cină, între Ateneu şi Capşa.

Reveniţi din oraş, Buzeşti şi Stârcea raportează Suveranului rezultatul misiunilor lor. Buzeşti nu izbutise să-l vadă pe Maniu, dar i se promisese că îl va putea întîlni mai tîrziu. Stârcea găsise pe omul de legătură al lui Pătrăşcanu, care îi făgăduise că Pătrăşcanu şi Titel Petrescu vor veni la Palat, însă nu înainte ca să se întunece. Deci, în momentele hotărîtoare, elementele reprezentative politice nu se aflau în preajma Suveranului. Absenţa lor, justificată sau nu, a lăsat întreaga povară a deciziilor ce trebuia să fie luate în ceasurile următoare pe umerii Regelui.

În aşteptare, revizuiam din nou toate detaliile planului pentru a ne convinge că am participat (?) problemele dificile (probabil anticipat – n.n.) şi că au fost luate contramăsurile necesare. Regele pune la curent pe colonelul Emilian Ionescu şi pe maiorul Anton Dumitrescu, comandantul adjunct al Batalionului de Gardă, pentru a face preparaţiile de apărare suplimentare ale Palatului, cu mîna de soldaţi ce erau la îndemînă. Mai tîrziu am aflat că nu aveau la dispoziţie decît 80 ostaşi din batalion, restul fiind la Sinaia, unde fuseseră transportaţi ca să formeze apărarea în conformitate cu planul original. Colonelul Şerban Negulescu este trimis la Sinaia ca să pună la curent pe regina Elena cu ultima decizie a Regelui şi ca să pregăteascăun convoi de maşini cu care dînsa, împreunăcu anturajul de la Sinaia, să călătorească la Craiova, pentru a evita să devină ostatică în mîna nemţilor. Regele vorbeşte cu regina Elena la telefon, dîndu-i de înţeles, pe ocolite, de cele hotărîte.

Pe la ora unu ne reunim în jurul mesei din sufrageria de la Casa Nouă. Afară, căldura crescuse şi ne aflam în mijlocul unei adevărate zi de vară bucureşteană.

În timpul mesei de prînz eram cu toţii preocupaţi, căutînd să găsim un detaliu ce fusese neglijat în planurile ce urmau să fie puse în aplicare în viitoarele ore. Dacă Mareşalul va trebui reţinut, escorta care-l însoţise va trebui să fie şi ea arestată, iar maşinile duse din Calea Victoriei, unde erau în văzul trecătorilor, la garajul Palatului. Eu urma să intru în legătură cu un prieten ce lucra la societatea de telefoane, inginerul Andrei (Dodo) Chrissoghelos, să-i comunic că a sosist momentul ca să taie legăturile telefonice ale comandamentelor şi centrelor germane, care, în mare parte, treceau prin centrala din Calea Victoriei. El împreunăcu inginerul Dan Brătianu identificaseră circuitele acum cîteva săptămâni şi promiseseră că le va face inoperante, executînd ordinul Suveranului fără a cere o altă autorizaţie. Momentul se apropiase.

Pentru a micşora efectele unei reacţiuni militare se decisese că vor trebui să fie neutralizaţi şi cîţiva colaboratori apropiaţi ai Mareşalului. Aceşţia erau generalii Constantin Pantazi, ministrul de război; Constantin (Piky) Vasiliu, secretar de stat la Ministerul de Interne; Gheorghe Tobescu, comandantul Jandarmeriei; colonelul Mircea Elefterescu, prefectul Capitalei; şi şeful Siguranţei, Eugen Cristescu. În funcţiile pe care le îndeplineau, fiecare dintre ei putea să creeze incidente în rîndurile unităţilor româneşti, reducînd şi mai mult şansele de succes, care erau deja scăzute considerabil.

Timpul trecea încet, dar ora audienţei, o clipă în care soarta ţării va depinde de convingerile şi cuvintele a doi oameni, nu întîrzia. Uitîndu-mă la cei prezenţi, mi-am dat seama că Regele purta aceleaşi haine sport cu care plecase din Sinaia. Desigur că nu se pregătise o şedere atît de îndelungată în Capitală. Ciudat este că în momente de tensiune, detalii neimportante sînt reţinute în memorie. Regele era îmbrăcat cu o bluză sport şi pantaloni de flanelă gri.

Biroul Regelui din Casa Nouă, care noaptea devenea camera mea improvizată de dormit în timpul acestei vizite din Bucureşti, era acum plină de fumul ţigaretelor, care indică seriozitatea consfătuirii. Sosise ora trei, dar nu vizitatorii. Avusese loc o nouă schimbare de planuri? Dar după cîteva momente de aşteptare, iată că apare pe aleea ce lega clădirea Palatului cu Casa Nouă, mica vilă în care locuia regele, Mihai Antonescu însoţit de colonelul Emilian Ionescu. Regele îl primeşte în salon împreunăcu generalul Sănatescu. Acesta era un bărbat firav, cu faţa uscată, dar cu talia şi portul unui tînăr ofiţer. Vorbea cu glas molcom de moldovean, fără să-l fi auzit să ridice glasul în prezenţa mea. Era devotat Regelui şi principiilor democratice. Cu toate că fusese camarad cu mareşalul Antonescu, amîndoi fiind ofiţeri de cavalerie (se tutuiau – Ionel şi Matache), el nu împărtăşea vederile acestuia. Fusese decorat pentru eroism în timpul Războiului şi purta cu mîndrie ordinul „Mihai Viteazul”. S-a dovedit a fi un element împăciuitor în timpul discuţiilor ce aveau loc la Palat, care cîteodată deveneau cam încinse.

În audienţa cu Mihai Antonescu, Regele discută evenimentele de pe front şi se interesează de cauza întîrzierii Mareşalului. După vreo jumătate de oră de conversaţie, Regele se întoarce în biroul său, iar Mihai Antonescu împreună cu Sănătescu se întorc în Palat pentru ca să aştepte pe Mareşal. În jurul orei patru apar din nou, de data asta întovărăşiţi de Ion Antonescu în uniformă de ofiţer de cavalerie, Mihai Antonescu, în ţinută protocolară, cu haină neagră şi pantofi vărgaţi. Mai tîrziu, colonelul Ionescu mi-a spus că Mareşalul, intrînd în Palat, s-a împiedicat pe trepte şi era gata să cadă. El era de părere că este un semn bun.

Cu excepţia lui Emilian Ionescu, ceilalţi intră în salonul „galben” din Casa Nouă, unde dupăcâteva clipe apare şi Regele. Cum n-am fost prezent la audienţă, nu pot decît să repet ce am aflat mai tîrziu de la Rege şi de la Sănătescu. Am aşteptat împreună cu Aldea, Stârcea şi Buzeşti în biroul Regelui.

Discuţia se pare că a fost destul de aprinsă, Regele fiind iritat de întîrzierea Mareşalului. Ion Antonescu nu a ascuns Suveranului gravitatea situaţiei de pe front. Cînd regele îl întreabă dacă nu ar fi prudent să înceapă negocieri de pace, Mareşalul declară că s-au luat anumite contacte. Dar el nu poate intra în discuţii pentru încheierea armistiţiului fără a avertiza pe nemţi şi fără a primi asigurări că ţara nu va fi ocupată, graniţele statului urmînd a fi stabilite doar în cadrul discuţiilor pentru tratatul de pace. Regele şi Sănătescu menţionează urgenţa începerii negocierilor, însă Antonescu declina să urmeze această alternativă dacă nu primeşte în prealabil asentimentul german. Regele şi generalul Sănătescu ştiau că el era la curent cu condiţiile transmise de la Cairo lui Maniu, căci mesajele îi erau adresate şi lui. Suveranul a ajuns la concluzia că Antonescu nu dorea sau nu socotea că era momentul de a începe negocieri, cu toate că frontul fusese trăspuns şi că o parte din ţară era sub controlul armatei sovietice. Antonescu menţionează că va continua ostilităţile pe linia Focşan-Nămoloasa-Galaţi şi dacă va fi nevoie chiar pe crestele Carpaţilor. Şi apoi anunţa că fă®ă agrementul german nu va începe nici o negociere.

În aceste condiţii, Regele, cu calmul său obişnuit, cu vocea sa domoală, declară că Mareşalul nu se mai bucură de încrederea sa şi că Antonescu trebuie să se considere demis. Mareşalul este surprins de vorbele Regelui, care spune în continuare că Mareşalul, adoptînd această atitudine, nu-i mai lăsa nimic de discutat şi părăseşte salonul. La un semn al Regelui, maiorul Dumtirescu intră în odaie însoţit de trei subofiţeri, aleşi mai dinainte. Colonelul Ionescu se opreşte în prag. Există un moment de ezitare întrucît nici unul din personajele dramei în desfăşurare nu-şi cunoştea rolul. Mareşalul se uita la Sănătescu, care ridica din umeri. Subofiţerii ştiind că trebuie să-i escorteze pe cei doi Antoneşti la etaj în camera destinată reţinerilor, au rămas totuşi înlemniţi. Există astăzi diferite variante cu privire la cuvintele lui Antonescu în aceste clipe. Nu pot să verific nici una din ele. Am auzit însă pe colonelul Ionescu strigînd: ‚Executarea”, şi dînsul mi-a explicat mai tîrziu că, văzînd ezitarea subofiţerilor, a reînnoit ordinul de execuţie a arestării. În încordarea momentului bănuiesc că Mareşalul a înţeles că este vorba de execuţia lui şi se adresează lui Sănătescu, spunînd că mareşalul Antonescu nu poate fi tratat ca un bandit. Apoi urmează pe ostaşi. O clipă mai tîrziu îl văd îndreptîndu-se către scări urmat de Mihai Antonescu, livid la faţă. Mareşalul, privind înapoi, striga: „Mîne veţi fi spînzuraţi cu toţii în Piaţa Palatului”. Gîndul meu imediat a fost că aveam atîtea alte lucruri programate pentru zilele următoare, cu urmări mai atractive, şi că spînzurătoarea nu era una din ele, oricât de „înălţătoare” ar fi fost operaţia.

Ne aflam din nou în biroul Regelui, Aldea, Sănătescu, Stârcea, Buzeşti şi cu mine, aşteptând pe Suveran, care bea un pahar de apă. El va da dispoziţii lui Emilian Ionescu şi lui Anton Dumitrescu să aresteze în mod discret escorta Mareşalului şi să gareze maşinile în incinta Palatului, unde nu pot fi observate de trecători. Nu era nevoie ca să fie alarmaţi nici ei, nici autorităţile germane, de ce se petrece la palat.

Apoi recapitulăm alte măsuri ce trebuiesc luate fără întîrziere. Reprezentanţii partidelor politice fiind absenţi, urmau să fie avizaţi din noua situaţie. Trebuie numit noul guvern. Unii din colaboratorii apropiaţi ai Mareşalului trebuie arestaţi. Trupele sub controlul Comandamentului Militar al Capitalei trebuie să înceapă ocuparea poziţiilor predeterminate în oraş. Marele Stat Major trebuie să ordone unităţilor româneşti de pe front să se replieze. Trebuiau înştiinţaţi de cele petrecute emisarii de la Cairo şi Alexandru Cretzianu la Ankara.

Dar în primul rînd trebuia numit un prim-ministru. În absenţa „factorilor politici”, Regele, cu avizul celor prezenţi, se hotărăşte să încredinţeze conducerea noului guvern generalului Sănătescu. Originalul şi copia pe care am făcut-o nu cred că au supravieţuit evenimentelor ce au urmat, dar ulterior s-au făcut noi decrete pe formularele oficiale.

Cum am terminat de bătut la maşină decretul şi, după ce Regele l-a semnat, Sănătescu ia originalul pe care îl împătureşte cu grijă, îl pune în buzunar şi cere un automobil care să-l ducă la clădirea Marelui Stat Major, aflat atunci pe strada Ştirbei Vodă. Cîteva luni mai tîrziu, Sănătescu mi-a descris momentul prin care a trecut cînd s-a prezentat la Statul Major. „Puteau să mă aresteze pe loc, măi băiete”, îmi spuse el, „căci eram fără escortă şi îmbrăcat civil, cum ştii”. Eu nu i-am spus că şi noi la Palat eram îngrijoraţi de cum va fi primit, căci singura lui protecţie era o bucată de hîrtie. Pentru o vreme ne întrebam dacă mai aveam un prim-ministru în libertate.

Deoarece generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major, se afla pe front, Sănătescu intră la subşej, generalul Socrate Mardare, scoate din buzunar decretul regal, îl despătureşte cu atenţie şi-l prezintă. Acesta, după ce-l citeşte, se ridică de pe scaun, în salută şi se pune iemdiat la dispoziţia lui. Peste vreo oră, după ce unele din ordinele indicate au fost transmite comandanţilor de mari unităţi de pe front, Constantin Sănătescu se întoarce la Palat nevătămat.

Aici atmosfera se schimbase. De unde lăsase cinci oameni în modestul birou din Casa Nouă discutînd, acum găseşte că centrul de activitate se mutase în biroul din Palatul cel Mare, unde un grup de militari şi funcţionari civili lucrau de zor. Între timp, vorbisem la telefon cu Dămăceanu şi prin cod i-am amintit de întrevederea ce am avut-o la prînz, confirmînd că Mareşalul fusese demis şi insistînd să urgenteze măsurile plănuite. Dămăceanu a cerut să menţinem secretul arestării pentru cît mai multă vreme pentru a da timp unităţilor din Bucureşti să intre în dispozitivul predeterminat. Am chemat la telefon pe inginerul Crissoghelos şi-i spun că a sosit momentul cînd trebuiesc tăiate circuitele telefonice germane.

Nu pot să nu amintesc înainte de a trece mai departe de sîngele rece şi tactul maiorului Anton Dumitrescu şi al căpitanului Gheorghe Teodorescu din Batalionul de Gardă Regală în timpul operaţiei prin care a fost neutralizată numeroasa escortă a mareşalului. Fără a trage un foc de armă şi fără a alarma trecătorii de pe Calea Victoriei, un mic grup de soldaţi a somat în mod discret pe cei din maşinilep arcate în afara incintei Palatului, în faţa Fundaţiei Carol I (astăzi Biblioteca Centrală Universitară) să-i urmeze în Palat. Unii din ofiţeri şi agenţi fuseseră poftiţi înainte să bea o cafea în cazarma batalionului. Acum cu toţii sînt informaţi de cele petrecute şi sînt reţinuţi pentru cîteva ore pînă cînd situaţia din Capitală se va clarifica.

Vine la rînd şi chestiuena arestării colaboratorilor Mareşalului, în speţă generalul Constantin Pantazi, generalul Piky Vasiliu, generalul Tobescu şi Eugen Cristescu. Primii doi sînt chemaţi la Palat de Emilian Ionescu şi sosesc în scurtă vreme la interval de un sfert de oră. Pantazi, cînd află de soarta Mareşaluui, este resemnat şi acceptă noua situaţie cu demnitate. Vasiliu se pune imediat la dispoziţia Suveranului, şi cînd aflăcă Tobescu şi Cristescu ezită să vină, se oferă să le dea ordine directe prin telefon. Eugen Cristescu, prin spionii săi, a aflat că ceva neobişnuit se petrece şi a refuzat să vină. În schimb s-a dus la ministrul Germaniei, baronul Manfred von Killinger, să-l informeze de ceea ce bănuia. În scurtă vreme a fost solicitat să vină şi colonelul Elefterescu, prefectul Capitalei, şi şovăirile sale sînt calmate de telefonul lui Vasiliu.

În biroul Casei Militare un număr de ofiţeri de stat major făceau legătura cu cei din Ştirbey Vodă şi cu unităţile din Bucureşti.

Generalul Iosif Teodorescu, comandantul militar al Caiptalei, se prezintă regelui şi capătă ordine directe pentru izolarea comandamentelor germane. Regele împreună cu Sănătescu decid ca Grigore Niculescu-Buzeşti să îndeplinească funcţia de minsitru de Externe. Sănătescu sugerează pe generalul Mihai Racoviţă, şeful Biroului Operaţii din Marele Stat Major, ca ministru al Apărării Naţionale. Regele aprobă. Generalul Gheorghe Mihail, fiind încă în Bucureşti, intrînd la Palat este zărit de Sănătescu şi Regele îl propune imediat ca să fie numit şeful Marelui Stat Major. Drept titular al Ministerului de Interne este numit generalul Aurel Aldea, care la rîndul său desemnează pe generalul Constantin Anton ca şef al Inspectoratului Jandarmeriei. În consultători cu Aldea şi alţi ofitţeri superiori aflaţi în sălile Palatuui, Sănătescu compune fără grabă lista de noi demnitari. Îmi amintesc văzîndu-l răsfoind Anuarul Armatei, verificînd cariera diferitelor nume vînturate pentru posturi în guvern. Pînă la urmă au fost numiţi o serie de generali care care, într-un fel sau într-altul, aju ajutat la pregătirile acţiunii militare: Ion Boiţeanu la Educaţia Naţională, dr. Nicolae Marinescu la Muncă şi Sănătate; Gheorghe Potopeanu la Economia Naţională şi Finanţe, Constantin Eftimiu la Lucrări Publice, Emil Gheorghiu subsecretar la Aviaţie, Gheorghe Liteanu la Înzestrarea Armatei şi, colonelul Dămăceanu, subsecretar la Interne. Regele aprobă.

Între timp sună la telefon Dumitru Negel, administratorul Domeniilor Coroanei, care fusese trimis în Moldova cu cîteva zile înainte pentru a inspecta ferma de la broşteni. Misiunea lui era de fapt să ia contact cu oficialităţile civile şi militare din regiune pentru a raporta Regelui asupra moralului populaţiei şi al armatei. Acum sosie la Periş şi, natural, nu era la curent cu cele ce avuseseră loc la Palat. Este sfătuit să se întoarcă de grabă la Bucureşti. Cînd soseşte, se pomeneşte numit ministrul Agriculturii. Unui alt general care apare la palat în acel timp i se încredinţează funcţia de prefect al capitalei.

Trebuie să mărturisesc că cititorul paragrafelro precedente va rămîne cu impresia că în după-amiaza de 23 august oricine dorea să intre în Palatul din Calea Victoriei putea să o facă. Ar fi incorect să las această impresie. La poarta dinspre biserica Cretzulescu, singura care era deschisă, era un ofiţer împreună cu cîţiva soldaţi, înarmaţi cu o mitralieră şi o ladă de grenade, care interogau pe cei ce doreau să între în clădire. Ofiţerul identifica persoana şi motivul vizitei şi hotăra dacă să permită intrarea sau nu. Mai încolo, se făcea o altă verificare. Unul dintre cei care a sosit spre seară a fost Atta Constantinescu, ministrul Comunicaţiilor în regimul Antonescu. El nu era mare simpatizant al Mareşalului şi se trăgea dintr-o familie cu tradiţii politice liberale (era fiul unui fruntaş liberal şi ministru de la începutul secolului, cu porecla de Constantinescu-Porcul). El a mărturisit că se simţea mai în siguranţă la Palat decît în oraş. Trebuie să scot în evidenţă că nu toţi care au pătruns în Palat au fost numiţi miniştri.

Pe de altă parte, compoziţia primului guvern Sănătescu nu a fost plănuită de dinainte, cum s-a scris în alte publicaţii. Este drept ca în şedinţele secrete cu Regele s-au discutat diferitele posibilităţi. A existat chiar şi o variantă Gigurtu, dar toate acestea nu erau decîţ sugestii aaruncate în discuţie şi niciodată nu fuseseră considerate astfel. Am citit că alţi autori au descris în amănunt toate versiunile puse pe masă în consfăturile Regelui cu factorii politici. După cum am menţionat mai sus, s-a făcut prea multă vîlvă de aceste discuţii în care se vînturau tot felul de nume. Adevărul este că în după-amiaza zilei de 23 august, ncii Regele, nici Sănătescu nu aveau o listă a guvernului şi nici măcar o listă de personalităţi considerate ca fiind acceptabile pentru posturi de miniştri.

Nu pot spune cu preciziune cine a avut ideea de a numi pe cei patru semnatari ai declaraţiei Blocului Naţional Democrat ca miniştri de stat fără portofoliu. Îmi amintesc că după ce generalul Sănătescu s-a întors de la Marele Stat Major şi generalul Mihail a fost însărcinat să preia comanda pentru a da ordinile necesare pe front, sfătuitorii Regelui au discutat compoziţia guvernului. La aceao ră, Buzeşti confirmase că nu avusese contact direct cu Maniu sau cu Brătianu, iar Stârcea ne spusese că Pătrăşcanu îi comunicase ca răspuns că va veni la Palat după ce se va întuneca afară. Am fost foarte dezamăgit de atitudinea „factorilor politici” şi mi-am zis „Halal de politicieni”. Poate că sînt nedrept în aprecierea mea, deoarece fiecare din ei ar fi avut o justificare valabilă care i-a împiedicat să apară lîngă Rege în momentele aît de grave pentru viitorul ţării.

În discuţiile duse s-a relevat că naţiunea şi guvernele străine (în special Marii Aliaţi) trebuiau să fie încredinţaţi că ţara este unită şi acţiunea Regelui este sprijinită de partidele majoritare. Ţinînd seama că Maniu şi Brătianu era în favoarea unui guvern de tehnicieni şi Pătrăşcanu cerea formarea unui guven format din membrii partidelor, Regele a căutat un compromis care să împace şi capra şi varza. Un compromis, cum a fost numirea celor patru ca miniştri fără portofoliu, satisfăcea ambele puncte de vedere şi demonstra unitatea de acţiune între Rege, armată şi partide. Cred că formula acestui compromis trebuie să fi venit din mintea ferită al ui Buzeşti şi adoptată de Rege, de Sănătescu şi de ceilalţi participanţi la sfat. Pe scurt, hotărîrea de a include pe cei patru reprezentanţi ai Blocului Naţional Democrat ca miniştri fără portofoliu s-a făcut înainte de venirea lui Pătrăşcanu la Palat, şi deci pe la ora şapte-opt (parcă îmi aduc aminte că atunci se întuneca).

Odată adoptată această formulă, s-a trecut la alegerea de miniştri. Ne mutasem în Palatul cel mare din Calea Victoriei în biroul lui Sănătescu unde se discutau numele ofiţerilor superiori capabili să ocupe diferite posturi din cabinet. Sănătescu, care-i cunoştea pe toţi, îşi dădea avizul şi în cele mai multe din cazuri făcea chiar propunerea. Regele avea cuvîntul final. El sugerase pe Gheorghe Mihail ca şef al Statului Major, pe Aldea ca ministru de Interne, pe Buzeşti la Afacerile Străine, pe Negel la Justiţie, pe Dombrovschi la Prefectura Capitalei.

Cînd a venit Pătrăşcanu şi a prezentat textul decretelor de legi pentru desfiinţarea lagărelor şi pentru eliberarea prizonierilor politici, aprobate în şedinţele precedente de către „factorii politici”, reprezentantul Partidului Comunist a cerut să i se încredinţeze Ministerul de Justiţie.Fiind în acest post, el devenea raportorul guvernului şi al acestor măsuri şi urma să contrasemneze decretul. Cred că aveam de a face cu o trăsătură de amor-propriu. Regele s-a înduplecat şi a acceptat ca numirea să fie temporară, adică ad-interim. Decizia Regelui a fost acceptată. În schimb, Negel a preluat portofoliul Agriculturii.

Îmi amintesc că la un moment dat ne-am întrebat ce s-ar întîmpla dacă reprezentanţii partidelor nu vor primi să intre în guvern ca miniştri fără portofoliu. După o scurtă discuţie s-a conchis că, dacă acţiunea Regelui va eşua, dezaprobarea politicienilor nu va mai conta, întrucît nu vom supravieţui. Dar dacă va reuşi, nici unul din ei nu va contesta hotărîrea regelui. Şi aşa a fost.

După cum am spus mai sus, numirile s-au făcut fără participarea semnatarilor înţelegerii Blocului Naţional Democrat. Singura excepţie s-a făcut în cazul lui Pătrăşcanu, şi aceea temporară. Pătrăşcanu, după ce a venit la Palat, nu a mai avut prilejul şi nici timpul să se consulte cu conducerea PCR şi a acceptat situaţia aşa cum o găsise. Desigur că nu pot şti ce s-a întîmplat în după-masa de 23 august în sînul conducerii PCR, dar nu era posibil ca membrii ei să fie la curent cu desfăşurarea aşa de rapidă a evenimentelor şi ei au fost puşi, ca şi Pătrăşcanu, în faţa unui fapt împlinit. Sînt convins că, în general, versiunile cu privire la formarea guvernului puse în circulaţie, fie prin presă sau în pubicaţii apărute în ţară şi în străinătate, au ca scop să apere interese personale. De asemena, ele au fost menite să consolideze, prin repetiţie, în mintea cititorului drept adevăr neclintit ficţiunea conducerii şi a participării masive şi conştiente a unei grupări poltiice la îndeplinirea unui act fără precedent în istoria ţării.

Pentru a menţine controlul asupra comunicaţiilor este chemat generalul şef al transmisiunilor (îmi amintesc vag că era generalul Constantin Eftimiu). Cum însă era plecat în inspecţie în ţară, apare şeful său adjunct, colonelul Octav Răuţă. Cu ajutorul său, generalul Sănătescu poate fi în legătură cu unităţile militare şi cu Marele Star Major chiar în Palat. În acelaşi timp s-au tăiat şi legăturile telefonice cu străinătatea.

Era acum după ora opt seara cînd se anunţa că ministrul Germaniei doreşte o audienţă urgentă cu Suveranul. Baronul von Killinger, fost comandant de submarin în timpul primului război şi acum un nazist de tristă amintire pentru cei ce au avut de a face şi acum cu el, era însoţit de consilierul de legaţie dr. Gerhart Stelzer. Regele i-a primit imediat, în picioare, în biroul Mareşalului, prezenţi fiind generalul Sănătescu şi Niculescu-Buzeşti, reprezentînd noul guvern. N-am participat la această întrevedere şi deci nu însemn decît cele auzite mai tîrziu de la participanţi. Killinger a început discuţia cerînd informaţii cu privire la zvonurile legate de înlocuirea regimului Antonescu şi soarta Mareşalului. Regele îi declară că a numit un nou guvern sub conducerea lui Sănătescu, sprijinit de partidele politice din ţară, iar că mareşalul Antonescu este sănătos şi nevătămat. Misiunea noului guvern este de a scoate România din război şi că nogieci sînt în curs pentru a realiza acest lucru. Noul guvern se consideră dezlegat de prevederile Pactului Tripartit şi are libertatea de acţiune, avînd în vedere că Germania nu a respectat garanţiile formale date cu privire la apărarea integrităţii frontierelor. Niculescu-Buzeşti declara că, în cuida acestor deficienţe, noul guvern doreşte să menţină relaţii paşnice cu Germania. Generalul Sănătescu confirmă că noua conducere nu va lua măsuri ostile împotriva trupelor germane aflate pe teritoriul român aîta vreme cît nu se dedau la provocări şi se primesc asigurări că evacuarea lor va fi făcută în timpul cel mai scurt posibil. El sugerează ca fără întîrzere reprezentanţii autorizaţi ai comandamentului german să ia contact cu marele Stat Major pentru a face aranjamentele necesare. Killinger este furios. El ameninţă pe Rege şi pe cei dimprejurul său că vor regreta acest pas şi pleacă bufnind.

În oraş, năduful zilei a început să scadă, dar în Palat temperatura rămăsese încă ridicată din pricina activităţii intense. Ştiam acum că parte din comandamentele germane din Bucureşti erau la curent cu noua poziţie a României şi că, fără nici un fel de îndoailă, vor lua contramăsuri. Comandamentul Militar al Capitalei este avertizat că de acum înainte ne putem aştepta la ciocniri cu trupele germane, care trebuie să fie considerate ca namice. Se dau stricte ordine ca unităţile româneşti să nu provoace pe nemţi. Nu doream să începem ostilităţile, însă ştiam că una din condiţiile armistiţiului conţinea clauza că România va trebui să ia parte în campania contra Germaniei. Cu cît întîrzia semnarea armistiţiului, cu atît mai tîrziu vom fi siliţi să începem o luptă nedorită.

Scurtă vreme după plecarea lui Killinger, primul dintre „factorii politici” apare la Palat. Este Lucreţiu Pătrăşcanu. El adusese textul proclamaţiei regale, revizuită în prealabil de Buzeşti şi de Târcea. Regele o studia cu atenţie. Pătrăşcanu adusese şi textul celor două decrete de amnistire politică şi de desfiinţare a lagărelor de concentrare. Acestea fuseseră adoptate cu cîteva zile înainte la şedinţa din 17 august, dacă nu mă înşel, de către toţi reprezentanţii partidelor majoritare şi de sfătuitorii Regelui. Tot atunci se prepara textul prin care se reintroduce Constituţia din 1923, abrogată cu şase ani înainte de către Carol II. Legea fundamentală urma să rămînă în vigoare pînă cînd o nouă Adunare Constituantă, aleasă democratic şi în libertate, va elabora o nouă constituţie.

Pe cînd aceste documente sînt prelucrate, bătute din nou la maşină şi semnate, se anunţă sosirea la poarta Palatului a generarilor germani Erich Hansen, şeful misiunii militare, şi Alfred Gerstenberg, şeful apărării antiaeriene a teritoriului. Bănuind că este vorba de măsuri privitoare la evacuarea trupelor, Regele îl delegă pe Sănătescu şi Buzeşti să-i vadă. În esenţă s-a repetat ce s-a spus ministrului german. Cînd generalul Sănătescu fusese informat de concentrări de trupe la sud de Ploieşti, cu indicaţii că se pregătesc de atac asupra Bucureştiului, el cere ca ele să fie dispersate imediat. Gerstenberg intervine atunci, spunînd că s-a pierdut legătura cu trupele germane din afara Capitalei şi că restabilirea comunicaţiilor nu mai depindea de comandamentul german. Ei se oferă săm eargă la Ploieşti pentru a preveni incidente cu ostaşii români şi pentru a lua măsurile cerute cu privire la evacuare. Mai adaugă că unităţi ale armatei române au barat şoseaua Bucureşti-Ploieşti la Băneasa şi că, dacă i se acordă un permis de liberă trecere, va putea să împiedice incidentele. Ceea ce spunea generalul Gerstenberg era în parte adevărat. Din cele comunciate de colonelul Dămăceanu în ultimele ore, ştiam că majoritatea centrelor de control şi a comandamentelor germane din Capitală fuseseră izolate de formaţii româneşti. Ştiam, de asemenea, că cele mai multe nu mai aveau legături telefonice. Acolo unde nemţii adoptaseră o atitudine ostilă, ei au fost dezarmaţi. De asemenea, un mic număr de detaşamente româneşti (din care făcea parte şi o unitate din regimentul de Gardă Călare sub comanda colonelului Marcel Olteanu) luaseră poziţii defensive la podul de la Băneasa şi controlau circulaţia către Ploieşti. Generalul Sănătescu se lăsă convins şi acceptă cuvîntul de onoare de general şi ofiţer al lui Gerstenberg că nu va iniţia acţiuni ostile şi-i dă permisul de liberă trecere. Pentru a-i asigura trecerea nestingherită prin liniile româneşti, colonelul Valeriu Selescu şi maiorul B. Florescu au fost însărcinaţi cu escorta. O dată ce maşina cu ofiţerii români şi germani au ajuns fără incident la Otopeni, la poziţiile nemţeşti, Gerstenberg ordonă arestarea ofiţerilor români şi el se pune în fruntea operaţiilor împotriva armatei române[1].

Aflînd de înlocuirea prim-ministrului, generalul Hans Friessner, comandantul grupului de armate Ucraina de sud, a considerat ca fiind în atribuţiile lui să ia măsurile necesare pentru apărarea spatelui frontului de sub comanda sa. El a ordonat formarea unui puternic detaşament din unităţile aflate la Ploieşti, care să ocupe Capitala şi să instaleze un guvern progerman. Ordinele sale au fost confirmate în timpul nopţii de către Hitler. Nu ştiam însă la Palat că generalul Gernstenberg fusese informat prin radio de ordinele lui Friessner şi că el fusese însărcinat cu îndeplinirea acestei misiuni. Pentru aceasta, el şi-a călcat cuvîntul de onoare dat unui general român.

În cursul după amiezii, comunicaţiile telefonice germane ce treceau prin centrala din Calea Victoriei fuseseră întrerupte, iar acum, colonelul Răuţă înştiinţase pe Sănătescu că echipele sale de transmisiuni lucrau pe străzile oraşului, tăind firele de telefon ce legau direct centrele de comandament germane. Generalul Iosif Teodorescu comunică faptul că a ordonat ca unităţi din regimentul de gardă al „conducătorului” să fie înglobate în detaşamentul ce păzea podul de la Băneasa şi că această operaţie fusese terminată fără incidente sau defecţiuni. Acest fapt era foarte important deoarece pînă atunci regimentul de gardă al „conducătorului”, ca şi întreaga jandarmerie, fuseseră considerate ca unitaţi ce nu vor da ascultare ordinelor noului guvern.

Venirea la Palat a lui Pătrăşcanu fusese urmată în scurtă vreme de sosirea lui Titel Petrescu, care chiar în aceste momente era agitat, dar jovial, îmgîindu-şi lavaliera tradiţională. Mai tîrziu, cred că era zece seara, apare şi „inginerul Ceauşu”, care a fost prezentat Regelui, sub acest nume, ca şef al gărzilor patriotice a cărui existenţă nu o bănuiam pînă atunci. Acestea urmau să sprijine acţiunea armatei în Bucureşti. Au mai trecut multe săptămîni pînă cînd am aflat că „inginerul Ceauşu” nu era altul decît Emil Bodnăraş, un ofiţer de artilerie care, cu cîţiva ani mai înainte, dezertase şi fugise în Uniunea Sovietică.

Parcă trecuse o veşnicie de cînd fusese arestat Mareşalul şi nici pînă acum nu primisem o veste directă de la „bătrînii” şefi de partide, adică Maniu şi Brătianu. Regele terminase înregistrarea proclamaţiei către ţară şi se făceau aranjamente ca aceasta să fie transportată fără incidente la studiourile din strada Berthelot. Regele semnează decretul de numire al noului guvern cu ultimele modificări. Singurii civili sînt Niculescu-Buzeşti, Dimitrie Negel şi acum Lucreţiu Pătrăşcanu, ad-interim la departamentul Justiţiei.

Copii ale acestor documente, împreună cu decretele ce fuseseră semnate mai devreme, desfiinţînd lagărele şi eliberînd prizonierii politici, urmau să ajungă la studio înainte de ora zece seara pentru a fi radiodifuzate în cadrul obişnuitei emisiuni de ştiri. Pentru a asigura difuzarea proclamaţiei a fost convocat la Palat Vasile Ionescu, directorul Societăţii de Radio, care avea autoritatea de a schimba programul şi de a trece printre santinelele ce păzeau clădirea. El a fost trimis cu o maşină a Palatului, escortat de un ofiţer al batalionului de gardă, împreună cu materialul ce urma să fie difuzat. Din pricina acestor precauţiuni, emisiunea ştirilor a fost întîrziată cu circa 15 minute, şi s-a creat o pauză dramatică care a deşteptat o mare curiozitate în rîndul ascultătorilor. Noi la Palat am ascultat cu mare emoţie emisiunea care anunţa lumii întregi schimbarea de guvern şi acceptarea condiţiilor de armistiţiu.

La această oră se bănuia că mesajul trimis la Ankara îndată după arestarea lui Antonescu prin Ministrul de Exerne nu ajunsese la destinaţie şi, cum emisiunile aparatului de radio sub controlul lui Rică Georgescu nu erau recepţionate decît la anumite ore dinainte stabilite, s-a pus chestiunea trimiterii unui mesager la Ankara. La comandamentul Jandarmeriei, aflat pe Şoseaua Ştefan cel Mare, erau încartiruiţi trei ofiţeri englezi ce fuseseră paraşutaţi în preajma Crăciunului din anul trecut. Ei erau colonelul A.G.C. de Chastelain, maiorul Ivor Porter şi căpitanul Silviu Metzianu. Ei fuseseră prinşi îndată ce au atins pămîntul, întrucît pilotul avionului nu găsise zona aleasă pentru paraşutare. Ivor Porter, în cartea „Operation Autonomous”, a descris în detaliu misiunea ce a fost încredinţată acestui grup, misiune ce a sporit suspiciunea Uniunii Sovietice faţă de intenţiile Marii Britanii în România.

Iată că acum de Chastelain, care fusese eliberat împreună cu colegii săi la ordinul Regelui şi adus la Palat, părea mesagerul cel mai nimerit de a duce la Cairo nu numai acceptarea condiţiilor de armistiţiu, dar şi primele ştiri directe de la Bucureşti. La sugestia Regelui se dau ordinele necesare pentru a pregăti pentru a doua zi dimineaţa plecarea unui avion civil în Turcia. Comandorul Traian Udrischi, unul din adjutanţii regelui şi pilotul său personal, confirma că nu existau probleme tehnice, dar sugerează ca aterizarea să aibă loc la Istanbul, care este mai aproape. El atrage atenţia că exista un element de risc din pricină că avionul era expus la tirul bateriilor antiaeriene instalate pe coasta Mării Negre şi se afla în raza de acţiune a avioanelor de vînătoare germane. Sănătescu alege din rîndul ofiţerilor de stat major aflaţi în birou pe colonelul Ştefan Niculescu să întovărăşească pe de Chastelain. Între timp, Regele îl pune la curent pe mesagerul englez cu cele întîmplate şi cu planurile militare preparate pentru a contracara inevitabilul atac german. Luasem cu toţii cunoştinţă de arestarea colonelului Selescu la Otopeni şi de concentrările de forţe germane la Ploieşti.

Către miezul nopţii aflăm că Ion Antonescu ceruse hîrtie pentru ca să-şi scrie testamentul şi că Mihai Antonescu dorea să vorbească cu Suveranul pentru a-i comunica detalii importante în legătură cu tratativele pe care le ducea cu ministrul Afacerilor Străine al Turciei, memencioglu. Ică scrisese un lung memoriu, dar pe care, recitindu-l, l-a distrus. Testamentul Mareşalului a fost păstrat şi este reprodus în anexă. Documentul se referă doar la avuţia Mareşalului şi stabileşte îndatoririle moştenitorilor (nu îl reproducem aici – n.n.).

După ce Regele părăsise Capitala, a avut loc transferul pazei Mareşalului şi al lui Mihai Antonescu de sub răspunderea Batalionului de Gardă în grija echipei civile organizate de Partidul Comunist sub supravegherea „inginerului Ceauşu”. S-a pus de multe ori întrebarea de ce s-a făcut acest pas. nii au folosit acest incident ca o nouă dovadă de trădare. Ei vedeau în aceasta intenţia de a vătăma integritatea şi moralul armatei române de către o conspiraţie internaţională sau pentru a deschide hoardelor bolşevice zăgazul, cu scopul de a distruge naţiunea română.

Adevărul este că hotărîrea cu privire la paza lui Ion Antonescu, de va trebui să fie arestat, a fost luată cu cîteva luni înainte de şefii partidelor politice împreună cu Regele la una din şedinţele ţinute la Palat. La nici un moment nu s-a propus executarea lui. Toţi participanţii au fost de acord ca soarta lui să fie decisa de noul guvern pe baza legilor existente. Cu toate că în emisiunile posturilor de radio aliate se vorbea fără încetarea de cei în posturi de răspundere care erau pe lista criminalilor de război, niciodată în discuţiile de la Cairo nu s-a menţionat dacă cei ce erau răspunzători de operaţiile militare din Rusia se aflau pe această listă. Se poate că aceasta se datora englezilor, care nu uitaseră că Ion Antonescu fusese ataşat militar la Londra, şi care bănuiau ei că, o dată ce se va înţelege că războiul este pierdut, se va detaşa de Hitler. Li se părea logic că realinirea politicii României alături de aliaţii tradiţionali este mai uşor de înfăptuit cu Antonescu la postul de comandă întrucît avea sub controlul său armata şi întreg aparatul de stat.

Cînd s-a ridicat problema arestării lui Ion Antonescu s-a discutat şi chestiunea deţinerii sale pentru o vreme mai îndelungată, pînă cînd va putea fi judecat de către instanţele româneşti după legile în vigoare. În nici un caz el nu trebuia să ajungă în rîndurile unităţilor germane, unde ar fi putut să organizeze un guvern rebel, creînd disensiuni în rîndurile populaţiei şi ale armatei. Comandanţii de mari unităţi pe care Regele îi sondase în această privinţă au fost unanimi în a declara că misiunea armatei este de a lupta pentru apărarea ţării şi nu de a păzi prizonieri politici. Regele era de acord cu această poziţie a armatei.

În această privinţă, Regele şi factorii politici aveau o problemă dificilă de rezolvat, cauzată de lipsa de încredere în poliţie şi în jandarmerie, organele statului pentru păstrarea ordinii. Ele fuseseră transformate în ultimii ani în organizaţii de persecuţie a oponenţilor regimului antonescian, şi deci Antonescu nu putea fi încredinţat nici poliţiei, nici jandarmeriei. Lucreţiu Pătrăşcanu a propus ca să se organizeze în mod provizoriu un grup de civili, oameni de încredere din cele patru partide politice, care să preia temporar paza Mareşalului pînă cînd poliţia şi jandarmeria vor fi reorganizate. El era gata să ofere voluntari din rîndul Partidului Comunist şi sugera ca şi celelalte partide să facă acelaşi lucru. Atît Maniu cît şi Brătianu au declarat că vor studia problema şi că vor da un răspuns la viitoarea şedinţă. Regele a fost de acord cu aceasta, fiind de părere că se discuta o problemă ce cădea în atribuţiile partidelor.

În şedinţa următoare la Palat (cred că era la 17 august), Maniu a fost singurul care a anunţat că are o echipă de naţional-ţărănişti sub ordinele lui Ilie Lazăr disponibilă pentru această misiune. Atunci s-a hotărît că aceşti prizonieri speciali vor fi păziţi de civili, care nu vor fi intimidaţi de uniformă, nici de rangul celor aflaţi în grija lor. Dar după 23 august, Maniu a comunicat că Ilie Lazăr şi cu echipa lui era în Transilvania, participînd la lupte, şi deci nu era liber pentru misiunea de la Bucureşti. În urma acestei declaraţii, paza Mareşalului a rămas în sarcina Partidului Comunist din pricina carenţei celorlalte partide. În şedinţa menţionată mai sus, îmi amintesc că la cerea Regelui şi a generalului Sănătescu şi în prezenţa lui Maniu şi a lui Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu a dat asigurări formale şi categorice în numele său personal şi al Partidului Comunist cu privire la tratamentul arestaţilor. El a garantat că aceştia vor fi trataţi cu demnitate şi omenie şi că nimeni nu se va atinge de un fir de păr din capul lor. Din cîte ştiu, nimeni nu s-a plîns de felul cum au fost trataţi arestaţii pînă cînd au fost preluaţi de către armata sovietică.

După cum am notat mai înainte, scurtă vreme după ce declaraţia regală a fost transmisă la radio, grupuri de oameni au început să se adune în Piaţa Palatului. Încetul cu încetul am putut să dinstingem, în dosul ferestrelor închise, cum murmurele mulţimii se transformau în strigătul „Trăiască Regele!”. La îndemnul generalului Sănătescu şi a celorlalţi sfătuitri, regele Mihai apare singur în balconul central luminat de reflectoralele instalate în timp de pace, şi care nu mai fuseseră aprinse de mai bine de patru ani. Mulţimea aclama pe Rege şi în mod spontan începe să cînte imnul naţional „Trăiască Regele!”. Mi-a rămas drept o imagine simbolică a tînărului rege izolat, singur, în balcon, prins de razele reflectoarelor pe faţada masivă a Palatului. În restul domniei sale, regele Mihai a rămas tot singur purtător al răspunderii şi simbol al rezistenţei anticomuniste, sprijinit de masiva încredere a poporului român. Îmi amintesc cu emoţie de acest moment şi ştiut cît de mult ne-a îmbărbătat atunci această manifestaţie spontană. Şi dacă aveam nevoie de ceva, aveam nevoie de încurajare.

Din informaţiile care veneau la biroul militar de la Palat era clar că pericolul imediat venea din partea concentrărilor de trupe germane semnalate în regiunea Ploieşti. Ştirile primite de Marele Stat Major confirmau că se pregăteste o operaţie majoră pentru a străpunge apărarea Capitalei, pentru a ocupa oraşul, pentru a sdepresura comandamentele blocate de detaşamentele româneşti şi pentru a instala un guvern progerman. O dată cu venirea zorilor se bănuia că aviaţia germană va deveni activă şi că unul dintre obiectivele principale ale atacului va fi Palatul Regal. La acea oră era mare îndoială între cei aflaţi la Palat că unităţile româneşti adunate în grabă şi constituie din recruţi vor putea să reziste confruntării cu detaşamentele germane. Ştirile de pe front continuau să indice o situaţie confuză şi fluidă. În restul ţării era linişte.

Generalul Sănătescu împreună cu membrii noului guvern aflaţi la Palat sfătuiesc pe Suveran să părăsească oraşul. Militarii nu aveau sută la sută încredere că atacul german va fi respins şi nu voiau să pună persoana Regelui în pericol. Pe de altă parte, Sănătescu şi colegii săi doreau să se concentreze asupra problemelor imediate ca încheierea neîntîrziată a armistiţiului, păstrarea intactă a unui număr cît mai mare de unităţi româneşti şi aprovizionarea populaţiei. Principala misiuen a Regelui, şi anume ieşirea României din Axă, fusese îndeplinită, iar militarii se vor ocupa de luptele cu nemţii, de va fi nevoie. După o perioadă de discuţii, Regele văzînd unanimitatea cu care acest stat este prezentat, se lasă înduplecat.

Bazat pe informaţiile pe care Sănătescu le avea la dispoziţie, el recomanda Oltenia ca pe o regiune care este în afara căilor de retragere ale forţelor germane şi care era lipsită de prezenţa lor. El sugerează că, odată ajuns la Craiova, să fie căutat generalul Marin Manafu, comandantul corpului de armată, care va putea indica o localitate convenabilă ca reşedinţă regală temporară. Ca să mă aflu în treabă, eu vorbesc de localitatea Valea Sandului, aflată în defileul Jiului, un era instalată o fabrică de muniţii. Aceasta era uşor de apărat cu forţe reduse, valea fiind foarte îngustă şi înconjurată de vîrfuri înalte. Din această cauză, şi un atac aerien era greu de dus la capăt. Se alege acest loc ca o destinaţie iniţială. Regele însărcinează pe căpitanul Vergotti să prepare un convoi de maşini redus. Regele studiază hîrtiile şi decide traseul caravanei. Vom părăsi Bucureştiul pe şoseaua Alexandriei, iar de la Alexandria ne vom îndrepta spre Roşiorii de Vede, trecem Oltul şi ajungem la Caracal şi apoi la Craiova. Distanţa de aprox. 225 km poate fi acoperită în circa cinci ore, avînd în vedere că circulăm noaptea cu luminile de camuflaj şi de condiţiile necunoscute ale drumului, opriri la controale militare etc. În aceeaşi vreme, un mesager este trimsi la Sinaia pentru a comunica colonelului Negulescu destinaţia noastră temporară, astfel ca regina Elena, împreună cu anturajul ei, să ajungă acolo în ziua următoare.

După ce Regele îşi ia rămas bun de la cei prezenţi la Palatul Regal, părăsim Capitala pe la ora două noaptea, oprindu-ne la numeroase puncte de control organizate de unităţi româneşti. Pe Splaiul Independenţei, un ostaş nefiind mulţumit de reacţia înceată a stopării maşinilor, trage o rafală de somaţie în aer. Desigur că reacţia a fost bruscă, dar fără incident, Regele fiind mulţumit de conştiinciozitatea cu care echipele de control îşi îndeplineau misiunea. Dar însoţitorii săi erau mai îngrijoraţi de siguranţa Suveranului şi din această cauză s-a hotărît trimiterea înainte a uneia din maşinile de escortă să anunţ€ că este urmată de un mic convoi cu un grup de foiţeri ai Marelui Stat Major. Convoiul era compus din cinci maşini. Una, condusă de Rege, acompaniat de colonelul Emilian Ionescu şi de mine. Restul convoiului era format din două maşini cu cîte trei subofiţeri, o maşină a Siguranţei codnsuă de credinciosul Nae Cismaru, întovărăşit de doi agenţi civili. A cincea maşină era condusă de căpitanul Vergotti cu comandorul Gherghel şi maiorul Dumitrescu. Despărţirea de cei rămaşi la palat a fost plină de emoţie, dar cu siguranţă că ne vom revedea în scurtă vreme, nevătămaţi.

Îmi amintesc că, îndată ce am ieşit din Bucureşti, am observat o scenă neobişnuită pe care am reţinut-o clară pînă şi în ziua de azi. Am întâlnit un convoi de camioane încărcate cu soldaţi germani în drum spre Capitală, în timp ce pe ambele margini ale şoselei, pe jos, în şir indian, în aceeaşi direcţie avansau unităţi româneşti. Cu tristeţe, admiram pe tinerii ostaşi a căror hotărîre va decide soarta Capitalei şi a ţării. Cu tristeţe scriu că ştiam că mulţi nu vor reveni la căminele lor din confruntarea către care se îndreptau. Şi tot atunci mi-au sunat în urechi cuvintele lui Mircea cel Bătrîn din scrisoarea a III-a: „Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…”

Nu mai exista îndoiala că în zorii zilei unităţile se vor afla în luptă. Doream ca acest conflict să fie cît mai scurt, cu victoria pentru ţară şi cu pierderi mnime. Şi aşa, cu inima strînsă de anticipaţia conflictului în desfăşurare, cu extenuarea nervoasă a unei zile fără precedent şi cu legănatul maşinii, aţipesc.

[op.cit, pp.44-63]

______

[1] Îndemnat de o aprigă determinare, colonelul Selescu izbuteşte să scape din mîna nemţilor şi urmăreştepe generalul Gerstenberg, capturîndu-l două zile mai tîrziu.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Istorie si Civilizatie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s