„Isus cel din istorie şi Cristos cel din credinţă” (Jean Sévillia)

Motto: „Anticreştinismul lui Mordillat şi al lui Prieur nu mă deranjează nicidecum ca atare. Ceea ce nu pot eu admite, ca profesionist al istoriei, este manifera în care o deturnează pe aceasta.” – Jean-Marie Salamito, profesor de istoria creştinismului antic la Sorbona

Credinţa este subiectivă, istoria credinţei are o anumită obiectivitate

Comment Jésus este devenu Dieu. Încă un titlu, afirmaţia cărţii este explicită: pentru Fréderic Lenoir, Isus nu s-a născut Dumnezeu, el a devenit Dumnezeu. Nu era decât un om, în realitate, dar un om excepţional: un soi de profet, predicând iubirea şi solidaritatea între toţi. Abia la mult timp după maortea sa, etapă cu etapă, a fost divinizat. A fost divizinat astfel din motive politice, în secolul al IV-lea, sub presiunea împăraţilor romani, dornici să-şi întărească puterea sprijindu-se pe credinţa creştină.

Acest Isus al lui Fréderic Lenoir, care neagă natura divină a lui Cristos şi refuză ideea că Dumnezeu şi-a putut da Fiul oamenilor din iubire pentru ei, nu este cel al creştinismului. Este vorba aici, cu siguranţă, de libertatea autorului de a adera sau nu la credinţa creştină. Dar, pe plan istoric, afirmaţiile sale se izbesc de un obstacol.

După cum remarcă Bernard Sesboué, preot care i-a răspuns lui Lenoir, asumându-şi rolul de istoric, dacă credinţa poate fi pusă în discuţie la nesfârşit, există totuşi un teren care îşi are propria sa obiectivitate: istoria credinţei (s.m.). Or, aminteşte Sesboué, „încă din epoca apostolică, creştinii au crezut că Isus din Nazareth era Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu în adevăratul sens al acestui termen”. […]”

A anunţa istoria şi a vesti anticreştinismul

„[…] procedeul este mereu acelaşi: (un număr de invitaţi) le vorbesc oamenilor. Dar aceşti savanţi răspund unor întrebări pe care spectatorul nu le cunoaşte. Iar legătura este asigurată printr-o voce din off care conduce argumentaţia şi repetă, ca pe un refren, o frază a lui Alfred Loisy, biblist din secolul trecut: «Isus vestea împărăţia, dar de fapt a venit Biserica». Încă o dată, problema este de a-l opune pe Isus cel din istorie Cristosului credinţei. […]

Jean-Marie Salamito, profesor de istoria creştinismului antic la Sorbona, a disecat tehnica lui Mordillat şi Prieur. El face observaţia că lucrarea acestora beneficiază de girul involuntar al savanţilor intervievaţi în film, ale căror afirmaţii sunt puse în slujba unei teze pe care ei nu o cauţionează neapărat. Salamito întocmeşte o listă a lipsurilor ideologice care pot fi imputate lui Mordillat şi lui Prieur: citate trunchiate şi interpretate greşit, păreri preconcepute, anacronisme, erori evidente, vocabular peiorativ, paralele şi asocieri îndoielnice. „Mordillat şi Prieur anunţau istoria, dar ceea ce a venit este anticreştinismul”, ironiza Salamito. Şi, în continuare: «Anticreştinismul lui Mordillat şi al lui Prieur nu mă deranjează nicidecum ca atare. Ceea ce nu pot eu admite, ca profesionist al istoriei, este manifera în care o deturnează pe aceasta.»”

Care o fi miza?

„Într-o epocă secularizantă, în care influenţa creştină asupra societăţii nu face decât să scadă, este ciudat să constatăm în ce măsură se înverşunează câte unii în a distruge ceea ce mai rămâne din influenţa creştinismului. Însă a ataca această religie pornind de la originile ei este eficace: dacă totul este fals încă de la început, înseamnă că ceea ce este minat este chiar ansamblul credinţei creştine.

Din această perspectivă, unor vulgarizatori beneficiind de toată susţinerea necesară nu le vine greu, pe fondul ignoranţei religioase, să-şi impună ideile lor preconcepute. Este adevărat că legendele despre Isus sunt respinde de savanţi. De cei veritabili.”

Argumentul “socratic” al suficienţei textelor biblice

“Ştim mai mult despre Isus decât despre orice altă figură din Antichitate, fie că este vorba de un suveran, de un general sau de un filosof.

Despre Socrate, de pildă, nu ştim decât ceea ce spune despre el Platon. Cu toate acestea, disertăm asupra gândirii socratice fără a-l pune veşnic în discuţie pe cel prin care aceasta ne-a fost transmisă.

În legătură cu Evangheliile, unii vor să nu vadă în ele decât texte la mâna a doua sau chiar a treia, ceea ce le relativizează valoarea de mărturie.

De ce să-i acordăm lui Platon, propagator al lui Socrate, ceea ce le refuzăm evangheliştilor, propagatori ai lui Iisus. (s.m.)”

Jean Sévillia

“Incorectitudinea istorică”, Humanitas, 2012 (trad.: Ileana Cantuniari), pp.15-16; pp.19-20; p.21; p.37

Anunțuri

5 comentarii

Din categoria Atitudini

5 răspunsuri la „„Isus cel din istorie şi Cristos cel din credinţă” (Jean Sévillia)

  1. Pingback: Argumentul “socratic” al suficienţei textelor biblice | tudorvisanmiu

  2. Marian

    Nu stiu cine e Lenoir, si mi-e lene sa caut pe google, dar are dreptate: Isus a devenit dumnezeu în 325, la Niceea. Cei care i-au contestat dumnezeirea au fost ostracizati, la fel ca Arie (Arius), si stersi din memoria colectiva a bisericii. Poate ca nu e lipsit de relevanta sa mentionez ca Arius era unul dintre cei trei stiitori de carte de la acel consiliu.

  3. Atunci cum comentezi faptul că “încă din epoca apostolică, creştinii au crezut că Isus din Nazareth era Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu în adevăratul sens al acestui termen” (cum afirmă Bernard Sesboué)?

  4. Marian

    Tu cum crezi în fostul reg Mihai fara a-l cunoaste?

  5. În acelaşi fel – comparaţie e doar la nivel de „procedeu” – prin care creştinii post-apostolici au crezut în Hristos fără a-l cunoaşte 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s