Mărturii despre 23 august 1944: M.S. Regele Mihai (1992), în dialog cu Philippe Viguié Desplaces

1992.

în dialog cu Philippe Viguié Desplaces[1]

 

– Vorbiţi-mi, Sire, despre momentul în care aţi hotărât să intraţi în contact cu Aliaţii, în timp ce România se afla oficial în război împotriva lor.

Am început să am contacte personale cu Aliaţii la sfârşitul anului 1942. Chiar imediat după declaraţia de război împotriva ruşilor, şefii partidelor trimiseseră scrisori şi memorii lui Antonescu pentru a-i cere să sfârşească cât mai repede cu putinţă cu recucerirea Basarabiei şi să se oprească acolo. Există în legătură cu acest aspect un mare număr de documente care sunt clasate pe undeva pe la Bucureşti. Însă Antonescu nu a vrut să aducă de nimic. Prin intermediul secretarului meu, am început atunci să intru în contact cu mediile politice româneşti. Consideram cu toţii că lucrurile se vor termina foarte prost şi că trebuia să intervenim într-un fel sau altul.

Eu am trecut cu adevărat la acţiune în 1944. Am trimis Aliaţilor doi emisari. Este vorba de Constantin Vişoianu, fost ambasador la Haga şi membru al delegaţiei române la Societatea Naţiunilor, şi de prinţul (Barbu) Ştirbei, apropiat de Familia Regală. Aceşti doi emisari aveau drept misiune să propună o pace separată între România şi Aliaţi. În fond, noi ne desolidarizam de Axă. Era o iniţiativă plină de riscuri, deoarece Gestapo-ul se afla peste tot.

Cei doi au pelcat la Cairo şi am început în mod serios negocieri cu Aliaţii cu scopul de a ieşi din război. Aceste tratative au durat timp îndelungat, însă nu au fost încununate de succesul scontat de noi. Ceream ajutor pentru a-i alunga pe nemţi de pe teritoriul nostru. Am trimis chiar şi un comunicat oficial Aliaţilor: dacă ar paraşuta masiv trupe pentru eliberarea ţării, noi le-am indica zonele unde germanii se aflau în numărul cel mai mic. Nici un răspuns! Nu am înţeles decât după aceea că fuseserăm deja predaţi lui Stalin… Era îngrozitor: ascultam BBC-ul care ne îndemna la rebeliune: „Ieşiţi din război, români, ieşiţi din război, căci altfel nu vă veţi mai putea arăta faţa în lume”. Iar eu răspundeam prin misive secrete: „Nu aşteptăm nimic altceva! Dar nu o putem face singuri!”.

Dacă a fost posibil să organizez toate aceste contacte într-un Palat aflat totuşi „sub control” este pentru că Antonescu mă considera un copil. El nu îşi închipuia că eu aş fi capabil să iau o astfel de iniţiativă. Numai Gestapo-ul avusese unele bănuieli; se pare că îl informase despre acestea pe Antonescu care a zâmbit şi i-a liniştit, spunând: „Nu vă faceţi griji din cauza Regelui, este un puşti, nu face altceva decât să de joace”. Şi nemţii l-au crezut.

Grupul nostru de conjuraţi se întâlnea la început o dată pe lună, apoi de două ori pe lună. După căderea nopţii, eu trimiteam pe cineva să îi aducă pe participanţi într-un automobil banal. Ei pătrundeau în casă printr-o uşă ascunsă, în spatele Palatului, uşă care conducea direct la apartamentele mele. Secretarul meu asista la discuţia care dura, în general, două sau trei ore. Câteodată, mama mea (Regina Elena) ni se alătura. Aveam cu toţii acelaşi obiectiv: să ieşim cu orice preţ din război.

Dispuneam din mijloacele radio de legătură. Secretarul meu avea un om sigur, care lucra la serviciul cifrului din ministerul afacerilor externe. El trimitea şi primea toate mesajele pe care le codifica şi le descifra el însuşi. Ceea ce trebuia să ajungă la Antonescu trecea; în schimb, mesajele noastre erau puse deoparte şi transmise discret secretarului meu. În felul acesta comunicam noi.

La 23 august 1944, Majestatea Voastră a hotărât să pună capăt situaţiei. Nu împliniserăţi atunci douăzeci şi trei de ani şi aveaţi să realizaţi o lovitură de stat care va răsturna complet datele problemei şi va modifica sfârşitul războiului…

Din cauza felului său de a fi, autoritar, Antonescu îşi pierduse tot sprijinul de care dispusese la venirea sa la putere. Eu, pe de altă parte, cu toată vârsta mea tânără, beneficiam de sprijinul partidelor politice, cu care eram în contact în secret din 1942-1943. Am stabilit deci ca „Ziua Z” să fie pe 26 august 1944. Am redactat eu însumi o telegramă care a fost expediată către comandantul suprem al forţelor aliate din Italia. Prin această telegramă îl informam despre hotărârea mea de a-l răsturna pe Antonescu şi, cu aceeaşi ocazie, de a rupe alianţa noastră cu Germania. Îi ceream ajutorul sub forma unui bombardament masiv asupra a patru sau cinci locuri întărite pe care nemţii le ocupau în jurul Bucureştiului şi ale căror coordonate exacte i le indicam.

Acest plan a fost însă dat complet peste cap întrucât, pe 22 august, am aflat printr-o indiscreţie că Antonescu urma să plece pe front pe 24. Nu ştiam cât timp avea să lipsească din Bucureşti. Închipuiţi-vă că nu s-ar fi întors până pe 26! Totul ar fi rămas baltă.

Ruşii tocmai străpunseseră frontul la nord-est, în Moldova, iar nemţii trimiseseră în Polonia două dintre diviziile blindate care staţionau în România. Ceea ce însemna o uşurare a situaţiei noastre. În faţa înaintării ruşilor, în guvernul Antonescu s-a produs un moment de şovăire. Situaţia, atât militară cât şi politică, ne era deci favorabilă nouă. Nu erau prea mulţi soldaţi la Bucureşti. Cei mai mulţi erau disperaţi în jurul oraşului sau mai departe. Şeful de stat-major al oraşului se raliase cauzei noastre. Ocazia era unică. De aceea, noi am ales data de 23 august pentru a-l aresta pe Antonescu, şi nu 26 cum fusese prevăzut.

***

În acea zi de 23 august deci, i-am  cerut lui Antonescu să vină pe la mijlocul după-amiezii, pe la ora patru, în apartamentele mele, chiar în spatele Palatului Regal. Ca de obicei, a venit cu întârziere. Am stat de vorbă timp de trei sferturi de oră despre situaţia politică. Nu eram singur, în birou se afla un general dintre oamenii mei (Constantin Sănătescu). Tonul discuţiei a devenit iritat atunci când am abordat situaţia dezastruoasă de pe front şi iminenţa unei invazii a Armatei Roşii. I-am spus lui Antonescu că trebuie să cerem armistiţiul fără să mai întârziem nici o clipă. Mi-a răspuns că nici măcar nu se poate gândi la o astfel de posibilitate şi că trebuie să discute problema cu Hitler…

I-am replicat că, în faţa unei astfel de situaţii, noi nu ne mai puteam permite să tergiversăm. Generalul care mă însoţea a mers chiar mai departe, aruncându-i lui Antonescu:

– Dacă nu putem să acţionăm cu dumneavoastră, o vom face cu un alt guvern.

La care Antonescu a răspuns, furios:

– Cum, dumneavoastră credeţi că voi lăsa ţara pe mâinile unui copil?

Până în ultima clipă, el a refuzat să mă considere un adult.

Trei subofiţeri din gardă şi căpitanul lor aşteptau în spatele uşii biroului meu. Ei trebuiau să apară la un semnal convenit. Văzând că Antonescu se încăpăţânează, i-am spus, cu o voce destul de puternică:

– Dacă asă stau lucrurile nu îmi mai lăsaţi decât o singură ieşire…

Acesta era semnalul. Oamenii mei au intrat brusc în încăpere, m-au salutat, apoi s-au îndreptat spre Antonescu. Căpitanul a pus mâna pe braţul Conducătorului care, cel puţin surprins, i-a spus:

– Ce înseamnă asta? Luaţi mâna!

Căpitanul a avut un moment de ezitare; nu mai ştia de cine să asculte. Mi-am spus că el va face să eşueze totul. Din fericire, unul dintre aghiotanţii mei, un colonel care veghea în spatele uşii, a intrat urlând: „Executarea!”.

A strigat atât de tare încât trei subofiţeri l-au apucat pe Antonescu, spunându-i:

– Sunteţi în stare de arest.

L-au dus la primul etaj şi l-au închis într-o cameră blindată în care, altădată, tatăl meu îşi ţinea colecţiile de timbre. Înainte de a urca, totuşi, Antonescu s-a întors brusc şi l-a scuiptat în faţăde căpitan.

– Mâine dimineaţă veţi fi cu toţii împuşcaţi!

***

L-am convocat apoi pe generalul comandant al Bucureştiului. A rămas mut când l-am informat asupra celor petrecute. Nu fusese prevăzut să se întâmple atât de devreme. El a dat imediat ordin trupelor să se întoarcă la Bucureşti. Între timp, trebuia format un guvern. L-am numit prim-ministru pe generalul-şef al Casei mele militare (Constantin Sănătescu). Am trecut din mica mea casă în Palat, unde au fost improvizate birouri, racordate telefoane etc. Încetul cu încetul, am găsit oamenii care să ocupe diferitele ministere. Mi-au trebuit două ore pentru a constitui guvernul. A fost arestată toată suita lui Antonescu, miniştrii săi, cu excepţia şefului Siguranţei (Eugen Cristescu), ne negăsit. Au fost închişi în cazarma batalionului Gărzii Regale.

Lao ra opt şi jumătate, von Killinger, faimosul ambasador german, un SS, s-a prezentat la Palat împreună cu aghiotantul său. Amândoi erau foarte tăioşi. Am refuzat să stau de vorbă cu ei în nemţeşte. Secretarul meu traducea ceea ce eu totuşi înţelegeam. Von Killinger mi-a aruncat:

– Am auzit că Antonescu ar fi fost arestat.

Am răspuns calm:

– Nu, a venit să îmi spunăcă situaţia este disperată. Mi-a prezentat demisia şi a plecat.

Fără îndoială că von Killinger nu m-a crezut, dar asta mi-a permis să câştig timp. Am adăugat:

– Ascultaţi radioul la ora zece în seara asta. Veţi afla mai multe despre ceea ce s-a petrecut.

După plecarea lor, am înregistrat un mesaj către naţiune. Prin el anunţam că încetasem ostilităţile împotriva ruşilor şi că, de acum înainte, locul nostru va fi de partea libertăţii şi a democraţiei.

Mesajul a fost difuzat prin radio la ora zece seara. În doar câteva minute, o mulţime imensă s-a strâns în piaţa Palatului Regal. Oamenii urlau de bucurie: „Trăiască Regele!”. BBC-ul a transmis vestea în străinătate, urmată de imnul nostru naţional. Am dispus apoi eliberarea celor trei paraşutişti englezi pe care Antonescu îi sustrăsese nemţilor (Ivor Porter, colonelul Gardyne de Chastelain și căpitanul Silviu Mețianu). I-am chemat la Palat. Mulţimea a recunoscut uniformele lor engleze, a oprit maşina, iar sărmanii de ei erau să cadă victimele entuziasmului românilor! Am dispus apoi să fie pregătit un avion pentru a pleca la Ankara. Ţineam ca aceşti trei soldaţi britanici să depună mărturie asupra felului în care se petrecuseră lucrurile.

– Nu v-a fost o clipă teamă, Sire, că nemţii ar putea să intervină?  

Ba da, puţin. Unii ofiţeri români mi-au sugerat să părăsesc Bucureştiul: se temeau că nemţii, încă foarte numeroşi în ţară, mă vor aresta. Într-adevăr, Hitler a trimis o telegramă înaltului său comandament în România, de îndată ce a aflat de răsturnarea situaţiei. În esenţă, textul spunea: „Găsiţi un general român care să aresteze Regele şi clica sa”. Într-un alt document căzut în mâinile noastre se afla următorul răspuns al nemţilor către şeful lor: „Imposibil de găsit un astfel de general. Este sfârşitul”. Nu a existat nici o singură defecţiune în cadrul armatei noastre!

Dar acestea se petreceau la câtva timp după 23 august. În acea zi însă, noi nu puteam fi siguri de nimic. Pentru a scăpa de posibile represalii, am părăsit Bucureştiul pe la ora două şi jumătate dimineaţa, împreună cu aghiotantul meu şi cu trei sau patru automobile. La ieşirea din oraş, am fost ţinta unei rafale de pistol-mitralieră: trupele rechemate la Bucureşti aveau drept consemn să nu lase pe nimeni să iasă. De aceea au şi deschis focul asupra automobilului meu. Eram la volan şi am simţit căldura flăcării. Mergeam însă prea repede pentru a mă opri.

Călătoria nu s-a desfăşurat fără peripeţii. Aproape de oraşul Craiova, am zărit o coloană germană care venea în direcţia noastră. Ne-am ascuns repede într-un stog de paie. Deodată, i-am văzut pe soldaţii nemţi punându-şi căştile. Am primit în sus. Un avion de vânătoare american se învârtea în aer şi, în mod sigur, fotografia. I-am spus secretarului meu particular:

– Pun pariu că a venit să fotografieze locurile pe care noi le-am indicat generalului Wilson, în Italia.

Şi nu mă înşelam. Mulţumită acestor clişee, dupăcum mi s-a spus ulterior, americanii au putut bombarda anumite concentrări de trupe germane.

Ne-am continuat drumul spre vest, până la micul sat Dobriţa, unde mama mea a venit şi ea de la Sinaia. Am fost instalaţi într-o casă pusă la dispoziţia noastră de nişte prieteni siguri. Trebuia să stăm acolo vreo zece zile, până când se va şti mai bine cum stau lucrurile.

Şi bine am făcut că am plecat! A doua zi după arestarea lui Antonescu, adică pe 24 august, la numai câteva ore după plecarea mea, nemtii au bombardat Bucreştiul. Ei şi-au conentrat tirul asupra Palatului Regal. Casa în care locuiam a fost distrusă.

În mod oficial, noi nu declaraserăm război Germaniei pe 23 august, deşi am indicat limpede care urma să fie de atunci înainte tabăra noastră. Am dat ordin statului-major să nu îi provoace în mod inutil pe nemţi, temându-mă de o ripostă prea dură. Avuseserăm totuşi grijă să tăiem liniile lor telefonice pentru ca să îi dezorganizăm. Noi i-am sfătuit chiar să stea liniştiţi. Atunci când au hotărât să bombardeze Bucureştiul, ceea ce echivala cu o declaraţie de război, am spus statului meu major: „Mergem înainte…”. La început, ruşii nu voiau să creadă că suntem efectiv în război împotriva nemţilor. Ei au aşteptat mult timp înainte de a recunoaşte faptul: România nu a semnat armistiţiul cu puterile aliate, la Moscova, decât pe 12 septembrie.

În timp ce Majestatea Voastră eraţi refugiat la munte, ruşii au ajuns la Bucureşti…

Fără să tragă un foc de armă… Românii s-au eliberat singuri! Între plecarea şi reîntoarcerea mea în capitală, adică între 23 august şi 7 septembrie 1944, armata română i-a capturat pe toţi nemţii rămaşi pe teritoriul românesc. I-am făcut pe toţi prizonieri, de la simplul soldat până la cel cu gradul cel mai înalt, inclusiv membrii Gestapoului. În plus, au fost câteva bombardamente americane şi britanice la nord de Bucureşti asupra a două sau trei păduri ticsite de trupe ale Reich-ului. Unul dintre foştii mei aghiotanţi, care comanda un regiment, mi-a spus că nici în Rusia nu văzuse vreodată un asemenea măcel. De atunci înainte, Wehrmacht-ul a încetat practic să mai existe în România.

Când istoricii vorbesc de pretinsa eliberare a României de către ruşi, ei spun poveşti. Sovieticii au făcut o „plimbare de sănătate” de-a lungul întregii ţări, pentru a merge apoi să se bată prin părţile ungureşti. Ei nu au tras nici măcar un singur glonte…

La 7 septembrie, mama şi cu mine am hotărât să ne întoarcem la Bucureşti. Mergând cu maşina la gară, am întâlnit primele trupe ruseşti. Dacă se poate spune aşa. Erau trei călăreţi, fără îndoială originari din Mongolia, deoarece semănau cu gravurile lui Gingis Han. Mama mea i-a privit fix, puţin îngrozită:

– Dacă asta este ceea ce ne aşteaptă… Să ne păzească Dumnezeu!

Am călătorit într-un fel de automotor. De-a lungul întregului parcurs, şoselele ne-au oferit spectacolul unor interminabile coloane de ruşi, cu camioane, căruţe, cai, oameni, mergând pe jos…

Am ajuns în cele din urmă fără probleme în gara Bucureşti, unde ne aştepta întreg guvernul provizoriu pe care îl numisem.

Aţi primit vreun mesaj de la tatăl Majestăţii Voastre?

– Ziua de 23 august 1944 a fost într-un fel ziua încoronării Majestăţii Voastre. În ce stare de spirit vă găseaţi atunci când v-aţi întors la Bucureşti?

În ziua loviturii de stat, nu prea m-am gândit să îmi analizez reacţiile! Făceam ceea ce consideram că este de datoria noastră, atâta tot. Abia mai târziu mi-am dat seama pe deplin de ceea ce noi înfăptuiserăm. Încetarea alianţei noastre cu un ocupant, fără ajutor din afară, organizarea unui complot la numai câţiva metri de sediul Gestapo-ului, aceasta era culmea îndrăznelii.

Cât despre „alianţa” cu ruşii, cei care mai spun şi astăzi că ne-am debarasat de nemţi pentru a da România Rusiei nu ştiu despre ce vorbesc. Ungaria şi Cehoslovacia s-au bătut împotriva ruşilor până în ultimul minut, şi unde le-a dus aceasta? În acelaşi punct. Cu această diferenţă, totuşi, că ele au fost fizic distruse, ceea ce nu a fost cazul nostru.

 

[1] Philippe Viguié Desplaces, “O domnie întreruptă” (convorbiri cu Regele Mihai), original, în limba franceză: “Le règne inachevé”, Ed. Michel Lafon, 1992; traducere în limba română: Ecaterina Stamatiu, Editura Libra, 1995: pp. 87-96.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Istorie si Civilizatie

Un răspuns la „Mărturii despre 23 august 1944: M.S. Regele Mihai (1992), în dialog cu Philippe Viguié Desplaces

  1. Marian

    Documentele desecretizate ale OSS si ale ministerului de externe american ne sugereaza altceva – anume ca românii au început sa sondeze armistitiul abia din mijlocul lunii decembrie 1943. Primii care au luat contact cu ei au fost oamenii lui Antonescu, urmati la o saptamâna de cei ai lui Maniu care au spus ca-l reprezinta pe Mihai. Sa luam aminte.

    Subiectul Carol II este unul extrem de interesant si nu e de mirare ca Mihai încearca sa-l evite diplomatic. Am sa dau un singur indiciu: pe 27 august, Carol II luase deja legatura cu rusii si încerca sa-si obtina tronul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s