”O istorie sinceră” a monarhiei românești

Sper că, unindu-ne sentimentele monarhiste, autorul acestui articol,  Alexandru-Cristian Voicu, îmi va face, cu îngăduinţă şi generozitate, o concesie, urmărind un scop mai înalt.

Sursa: http://www.crainicul.ro/index.php/o-istorie-sincera-monarhiei-romanesti-12982

În România anului 2014, ideea monarhică nu a murit. Sunt din ce în ce mai mulți susținători ai monarhiei, unii reali și încrezători, alții doar de conjunctură, pentru că sună frumos să spui că ești monarhist. Sunt și tineri, și bătrâni. Există și oameni total anti-monarhie, unii tributari mentalității comuniste, alții sunt pur și simplu republicani din cauza faptului ca suntem republică din 1947. Anumite persoane sunt îngrozite la gândul că trebuie să întrețină o casă regală, deși costurile nu le-ar depăși pe cele ale Administrației Prezidențiale. De exemplu, în Regatul Unit, acum câțiva ani, fiecare britanic contribuia cu o liră sterlină la întreținerea familiei regale în fiecare an.

O dată cu Marșul Regal din 5 aprilie, dar și cu apropierea zilei de 10 mai – aniversarea monarhiei, am fost invitat să scriu un scurt articol despre istoria monarhiei. Pe lângă faptul că va fi scurt, voi încerca – și aici voi ”plagia” titlul unei cărți destul de populare printre entuziaștii istoriei din România – și o istorie sinceră a monarhiei românești.

Monarhia românească își găsește începutul în anul 1866. ”Monstruoasa coaliție” îl obligă pe Cuza să abdice, la 11 februarie, și astfel încep căutările pentru un nou rege. Primul propus – Filip al Belgiei este un eșec, acesta fiind un tânăr neinteresat de politică. De asemenea trebuie menționată și opoziția fățișă a lui Napoleon al III-lea. Nu se putea ca un Orleans să ocupe tronul unei țări privite ca un mic succes al politicii sale de autodeterminare a popoarelor. Tot Bonaparte face o propunere: Carol Anton de Hohenzollern, ce era înrudit și cu familia prusacă ce avea să domine Imperiul German. Desigur, politicienii noștri nici n-au mai stat pe gânduri. Unde mai prindeai o asemenea partidă?

Se consideră că prințul Carol a fost ales de popor, prin plebiscit. Corecție: votanților li s-a recomandat alegerea prințului, nu că ar fi avut de ales din mai mulți candidați. Pentru a ajunge în România, Carol a trebuit să se deghizeze, să obțină un pașaport fals și cetățenie elvețiană pentru a putea tranzita Imperiul Habsburgic, întrucât Prusia se afla în război cu acest imperiu multinațional. Ajuns în București pe 10 mai, depune jurământul aproape imediat.

În cei 48 de ani de domnie, România se va schimba fundamental. Avem o primă Constituție, copiată după model belgian în chiar anul instalării lui Carol. Mai apoi, Carol trebuie să facă față manifestărilor anti-dinastice din următorii ani, care au culminat cu Republica de la Ploiești, multe din manifestări având de-a face și cu originea germană a principelui și cu francofilia multor dintre oamenii politici. Totuși, Carol restabilește ordinea și introduce principiul rotativei guvernamentale: 4 ani guvernează un partid, 4 ani cel de-al doilea, dar nici această soluție nu este perfectă, pentru că regele numește mai întâi guvernul, iar acesta organizează alegerile pentru Parlament… Curat românesc!

România a evoluat enorm în timpul lui Carol I, iar acest lucru nu poate fi contestat nici măcar de cel mai înverșunat anti-monarhist: industria apare și se dezvoltă (în special cea petrolieră), iar economia este consolidată, se construiesc primele căi ferate  cum altfel? – cu firme nemțești. Chiar există un mare scandal în anii 1870 – afacerea Strousberg (un fel de Bechtel modern) – care va obliga România să plăteasca la un preț supraevaluat lucrările de căi ferate deja executate (vi se pare ceva… cunoscut?). România de la 1914 este radical diferită de cea de la 1866. Desigur, au existat și momente în care aceasta evoluție ascendentă a țării a fost pusă sub semnul întrebării: cele două răscoale țărănești din 1888 și 1907, ceea ce a demonstrat că marea problemă a României – țărănimea – nu-și găsise o rezolvare, mulți dintre ei neavând pământ.

Carol a venit în România din postura de ofițer german, avea o rigoare specific prusacă, a reușit să aducă cu el un climat de ordine și disciplină și a reușit să fie un arbitru al vieții politice, pendulând între cele două mari partide. Totuși, nu și-a uitat țara de origine, astfel că a aderat la Tripla Alianță, alături de Germania și Austro-Ungaria, mai mult din considerente de familie, decât rațiuni politice. Cu toate acestea, Carol a demonstrat că este capabil să lase deoparte orice fel de influență familială când a respectat decizia Consiliului de Coroană din august 1914, care a decis neutralitatea țării. Carol se stinge la scurt timp, pe 27 septembrie 1914. Zvonurile spuneau că a murit de inimă rea pentru că nu a putut onora alianța cu Puterile Centrale… Deh, onoarea germană nu cunoaște limite.

Urmașul său a fost un nepot de frate – Ferdinand – deoarece Carol a avut un singur copil, o fată pe nume Maria, care a murit la o vârstă fragedă. Noul rege Ferdinand era privit ca un simpatizant al Antantei, datorită soției sale – Maria de Edinburgh. De altfel, el va fi cel care va convoca un Consiliu de Coroană la București care va lua decizia de a intra în Marele Război de partea Antantei. Desigur, intrarea s-a făcut la presiunea Mariei, pe de o parte, dar și a mirajului teritoriilor ce vor fi primite ca urmare a unei eventuale victorii a Antantei. Dar asta e alta poveste, în care Antanta promite absolut tot ce poate mai multor actori: de exemplu, teritorii din Imperiul Otoman fuseseră promise, simultan, mai multor țări. Politica vestică în estul Europei nu diferă deloc de cea get-beget est-europeană.

România intră în război, armata trece Carpații și atacă Austro-Ungaria, Wilhelm II îl reneagă pe Ferdinand și-l elimină din linia Hohenzollernilor. Ferdinand este ”creanga putredă” a familiei prusace, așa cum Carol al II-lea va fi pentru Casa Regală a României. Așchia nu sare departe de trunchi spune un proverb românesc, chiar daca situațiile sunt sensibil diferite. Desigur, succesele inițiale sunt efemere, mai ales că-și intră în rol celebra armată germană, condusă de Mareșalul von Mackensen. Armata română, de altfel niciodată suficient pregătită (datorită cui, știți foarte bine, nu trebuie să fiți istorici) se retrage precipitat în Moldova. Două treimi din pământul României este ocupat de armata germană (în colaborare cu cea… bulgară, care foarte rapid a început să dea iama prin muzee și arhive… noroc cu intervenția lui Mackensen!), Bucureștiul nu mai avea deloc câini vagabonzi, iar oamenii se culcau devreme. Reguli nemțești…

În legătură cu intrarea armatei germane în București, există o poveste: armata a intrat prin sudul Bucureștiului, pe când autoritățile române rămase în Capitală pentru a-i întâmpina pe cuceritori așteptau cuminți pe Calea Griviței… Nici măcar comitetul de primire n-a știut unde să se așeze! O ultimă anecdotă legată de ”șederea” armatei germane în România: Mackensen ar fi declarat spre sfârșitul ocupației că a venit cu o trupă de bărbați în România, dar pleacă cu una de curvari și bețivani… Departe de adevăr, nu cred că e!

Încă un moment important pentru monarhia românească a fost trimiterea tezaurului în Rusia. Bine, bine, ar spune un profesor, dar de ce au avut atâta încredere în ruși, având în vedere că de câte ori ne-au ”călcat” țara au plecat întotdeuna cu traistele pline? Ei, probabil că ai noștri conducători sufereau brusc de un pre-sindrom Stockholm, altfel nu-mi imaginez de ce a existat această precipitare în trimiterea tezaurului în Rusia. Nu de alta, dar i-am învățat prost pe ruși, iar peste 30 de ani, vor veni din nou să ia altfel de tezaur…

Revenind, lui Ferdinand i se mai spune și Întregitorul. De ce? Pentru că sub domnia sa s-a format România Mare. Dar nimeni nu-și pune problema că aici a fost doar mâna norocului/ghinionului pentru alții, că România Mare s-a format prin dezmembrarea altor imperii, nu prin victoria României. Din nou, cât noroc poate avea țara asta… Iar cât despre celebra sintagma ”stat unitar național” este iarăși foarte mult de vorbă: când ai 30% din populație ca minorități, să vorbești de stat unitar național este pur și simplu prea mult…

Ferdinand rămâne, însă, cu un mare merit: a refuzat să semneze tratatul de pace de la Buftea – un tratat umilitor pentru România, amânându-l până când România a putut reintra în război (cu o zi înaintea terminării lui, iarăși noroc!). Astfel, România a reușit să obțină aproape toate teritoriile pe care și le-a dorit (mai puțin Banatul actual sârbesc) și chiar unele pe care nici nu le-a cerut în mod expres: Bucovina.

Ferdinand mai rămâne în istoria țării ca cel care a făcut reforma agrară: în 1923 mii de țărani au fost, în sfârșit, împroprietăriți cu pământ, doar pentru asta au luptat cu devotament în Marele Război. Desigur, mulți nu vor cunoaște faptul că în câțiva ani tot îl vor pierde. Taxele, să le bată vina…

Iar acum ajungem la, probabil, cel mai pitoresc rege al României – Carol al II-lea. Cunoscut mai degrabă pentru problemele pe care le provoca, Carol a fost un autentic crai românesc. După terminarea războiului își ia lumea în cap: pleacă la Odessa cu iubita lui – Ioana ”Zizi” Lambrino, cu care se căsătorește. Parlamentul refuză să ia act de această căsătorie morganatică și îi cere lui Carol să divorțeze. Divorțul – cu un copil la mijloc deja! – îi aduce doamnei Lambrino o suma importantă, cu condiția a ține secret numele tatălui copilului. Aceasta escapadă are repercusiuni și în prezent: moștenitorii ilegitimi ai lui Carol al II-lea pretind 62,5% din averea sa, inclusiv din Peleș. Care, conform declarațiilor unui domn Lambrino, s-ar întoarce la poporul român.

Domnul Carol se întoarce spășit în România, e mustrat sever de tatăl său care, apropo, nici el n-a fost un cumințel la vremea lui (să amintim doar de Elena Văcărescu, o idilă pasionantă, de altfel), deci putem afirma din nou că așchia nu sare departe de trunchi. Cum totul pare să se fi rezolvat cu bine, se aranjează căsătoria lui Carol cu Elena a Greciei, din care a rezultat viitorul rege Mihai I.

Carol părea că devine un om matur și familist, dar toată lumea se va înșela, căci relația cu Elena este una extrem de rece.

În decembrie 1925 Carol este trimis să asiste la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, ca reprezentant al Casei Regale. Brusc, Carol își dă seama că mai poate avea ceva aventuri, fiind încă tănâr, astfel că pleacă spre Paris, unde o va întâlni pe cea care-i va fi alături până la moarte: Elena Lupescu. La scurt timp, Carol decide să renunțe pentru a treia oară la prerogativele sale regale, iar Ferdinand este nevoit să taie ”creanga putredă” a dinastiei pentru a salva Coroana, convocând un Consiliu de Coroană care ia act de dorința lui Carol, Mihai devenind prinț moștenitor.

Dar, cum o minune nu ține niciodată mai mult de 3 zile (în acest caz, cam 4 ani jumătate), Carol se întoarce în țară și este încoronat rege cu ajutorul țărăniștilor. În următorii 10 ani (1930-1940), Carol va avea grijă să-și construiască o camarilă formată din oameni bogați – industriași, bancheri – cu care juca poker și cu ajutorul cărora influența toate aspectele țării. Megalomania îl va atinge în 1938, când decide să instaureze o dictatură regală pe baza unei constituții modificate în mod grosolan. Dar această dictatură nu-l va salva nici pe el, și nici țara de la dezastrul pe care-l va suporta în 1940.

În general, când ne referim la Carol al II-lea, ne gândim la aventurile sale amoroase. Un domn profesor, la un curs, a intrat în sală și a întrebat audiența masculină: ”Vouă vă plac băieții?” Răspunsul a fost, logic, nu. Iar domnul profesor, sincer uimit întreabă: ”Păi și atunci, de ce îl condamnăm pe Carol că-i plăceau femeile?” Blocajul a fost total. Desigur, noi nu suferim de priapism!

Ultimul, dar nu cel din urmă, Mihai I. Deși a avut două domnii care, cumulate, au 10 ani de zile, deci cât tatăl său, influența sa este… discutabilă. Unii o consideră mai mare, alții mai mică decât cea a lui Carol al II-lea.

În prima sa domnie, de doar 3 ani, Mihai era minor, deci s-a impus formarea unei regențe formate din Patriarhul Miron Cristea, Principele Nicolae – de altfel, total dezinteresat de politică și președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. O dată cu revenirea lui Carol în țară și înscăunarea sa, a apărut o dilemă: care să fie titlul lui Mihai, având în vedere că a fost deja rege. Așa s-a născut celebrul ”Mare Vo(i)evod de Alba Iulia”.

A doua domnie, venită din neant a fost, probabil, printre cele mai grele experimentate de un rege. Un tânăr de nici 20 de ani este nevoit să devină regele ”marionetă” a unei țări aflate în pragul războiului și prinsă între două mari imperii. Mihai nu a avut o prea mare influență până la 23 august 1944, Ion Antonescu având grijă să-l țină departe de orice afaceri ale statului. Deh, tinerețea nu era bună nici pe atunci, tot nu căpătai ușor experiență. Iar momentul 23 august reprezintă, probabil, punctul culminant al domniilor sale: Mihai răstoarnă balanța de forțe în estul Europei, scurtând, spun unii istorici, războiul cu cel puțin șase luni. Totuși, nici în ziua de azi nu a fost iertat pentru această ”trădare”, existând voci care spun că ne-a aruncat în traista sovieticilor. Oameni buni, sovieticii oricum intrau în România, și tot așa de rău ne-ar fi fost. Sau chiar mai rău.

O scurtă concluzie la o scurtă istorie sinceră: trebuie să recunoaștem că România a fost și continuă să fie un amalgam de mentalități, credințe, un teritoriu pe care au trăit zeci de popoare și care ne-au influențat în mod clar. De asemenea, România este o țară care a reușit să altereze caracterul german, dacă ne uităm la evoluția regilor: primul rege și-a păstrat rigoarea, al doilea a început să piardă din caracterul nemțesc, al treilea intra în belele mai des ca un român, iar al patrulea era un român get-beget.

– See more at: http://www.crainicul.ro/index.php/o-istorie-sincera-monarhiei-romanesti-12982#sthash.YXiyXPxb.dpuf

Anunțuri

17 comentarii

Din categoria Monarhia salveaza Romania

17 răspunsuri la „”O istorie sinceră” a monarhiei românești

  1. Marian

    „Anumite persoane sunt îngrozite la gândul că trebuie să întrețină o casă regală, deși costurile nu le-ar depăși pe cele ale Administrației Prezidențiale”

    În 1943, Antonescu a marit cu ~33% lista civila (banii pe care-i lua de stat casa regala ca „salariu”) spre un total de ~44 milioane lei. Atentie nu vorbim aici de 1000 USD, ci de ~ 2 milioane SFr. Sau de bugetul ministerului de razboi, pe vreme de razboi. Ca sa fim corecti pâna la capat, la capatul fiecarui an fiscal, Anto aloca o mica rectificare ca sa acopere cheltuielile, dar era mica, sub 5 milioane lei.

    Cu alte cuvinte, Mihai, Elena, Ileana si Elisabeta aveau nevoie de tot atâtia bani cât 350.000 de soldati si ofiteri. Si nu am pus veniturile casei regale din proprietatile pe care le avea, agrare si industriale, si nici cel al Domeniilor coroanei (proprietati ale statului, a caror venit era dat tot casei regale). Asta pentru a juca rolul de „simbol”. Mi-e si frica sa vad care e tariful de „implicare activa în viata socio-politica si de stabilizare a structurilor democratice”, reactualizat 🙂 🙂

    Acuma, familia regala s-a marit. Cheltuielile de reprezentare sunt si mai mari. La acestea se adauga si cheltuielile de judecata din America, unde „printesa” Irina tocmai a pledat vinovat în dosarul deschis acum câtiva ani pentru lupte de cocosi si asociere cu interlopi mexicani.

  2. Marian

    Casa regala a Angliei are si alte venituri decât cele primite de la contribuabili. Au fost niste mici scandaluri când niste ziaristi au „dezgropat” diverse bugete primite de printul Charles de la EU pe diverse „proiecte”. La fel si casa regala a Spaniei a lins câteva zeci de milioane de € de la EU pe proiecte eminamente private.
    Olanda are un alt sistem. Anume regina le furnizeaza „certificate de buna purtare” cu care sefii de firme fac afaceri, ei „se ocupa” de anumite probleme economice si sociale.

    Republicile nu au o alta sursa de venituri decât bugetul. Si acesta e public. La monarhii e mai complicat.

    Dar, revin, o casa regala de 4 membri sa primeasca, pe lânga veniturile proprii, bugetul armatei în timp de razboi, mi se pare penibil. Atât regina Angliei cât si cea a Olandei se jucau literal cu p în nisip (cum se zice în popor), la fel ca populatia tarii lor, si locuiau în case exact la fel de mari ca si a muncitorilor. De aia au fost iubite de popor.

    Regele Ferdinand a fost pe front de nenumarate ori. Regina Maria si ea. Mai mult a intrat la Crucea Rosie si a vizitat (si ajutat) spitalele. Mihai s-a dus de 2 ori pe front. Nu ca l-ar fi împiedicat Anto, care e o scuza semipenibila. Nici Elena n-a prea fost vazuta pe la alte evenimente decât cele mondene. La intrigi grecesti în schimb era neîntrecuta, ea legând si dezlegând pe la spate. Ca si Lenuta lui Briceag, drumul spre sefu’ trecea pe la cabinetul 2: la ea se plângeau Filderman si Safran, la ea se ducea Petru Groza, cu ea discuta Visinski.

  3. Dragă Marian,
    Nu vreau să fiu Toma necredinciosul, însă – ştii, eu cu sursele nu stau prea bine -: îmi poţi indica documentele privind sumele atribuite Casei Regale („lista civilă”) şi bugetul Ministerului de Război?

  4. Marian

    Vad ca pe Mihai nu-l „cercetezi” sa-ti dea documente, îl crezi pe cuvânt.
    Ti-am demonstrat de mai multe ori cu documente nepartinice ca a mintit, profita de faptul ca nu mai traieste nimeni sa-l contrazica.
    Ma prevalez si eu de acelasi drept, de a face afirmatii fara acoperire. Doar ca eu am acoperire. Eu nu vorbesc ca sa ma aflu în treaba sau, în acest caz particular, sa obtin tronul unei republici.

  5. Dragă Marian,
    Regele vorbeşte din ce a trăit personal; ce documente să-mi dea? Mă îndoiesc că tu ai lucrat la bugetul din perioada 1940-1944 şi îmi povesteşti din documentele pe care le-ai văzut tu în original 🙂
    Altfel spus, în Rege am încredere (şi chiar nu-mi amintesc de vreo demonstraţie a ta care să mă fii convins…). În tine, dragă Marian – ei bine, ca să am încredere, trebuie să-mi câştigi încrederea. Altfel, nu te cred 😀

  6. Marian

    Regele cum a reusit?

  7. Să-mi câştige încrederea? 🙂
    Este ceva ce ţine de o parte umană, profund subiectivă. Modul în care se exprimă, comportamentul său public – şi înainte de 1947, şi în perioada exilului, şi după 1990 – au un farmec care, recunosc, m-au cucerit… Că Regele Mihai a fost „plin de bunavointa si bine crestere” o admiţi şi tu (îţi mulţumesc 🙂 ).
    Cât despre conţinutul declaraţiilor sale, eu cred că Regele – cu rezerva unor scăpări de informaţie sau memorie – este onest. Cât priveşte, de pildă, contradicţiile pe care le invoci privind momentul abdicării din declaraţiile sale, aici, din nou (te rog să mă ierţi), mi-ar fi de ajutor mai multe surse 🙂 Pentru că, în 1991-1992, în volumul de convorbiri cu Mircea Ciobanu, Regele Mihai vorbeşte numai despre ameninţarea cu cei 1000 de studenţi; despre pistol spune că i l-a arătat la final.

    Şi, pentru ca să întăresc aceste spuse, iată cum povestea Gheorghe Gheorghiu-Dej la plenara CC al PMR lui Chivu Stoica:
    „Relaţiile noastre cu Regele le cunoaşteţi, doar a fost o aşa-numită criză regală. […] Ultimul stîlp al orînduirii vechi a fost Monarhia. Doar se cunoaşte. Am fost acolo cu Petru Groza, de i-am înmînat actul de abdicare.”
    În acest context, de vreme ce toţi cei implicaţi (Regele Mihai, Regina Elena, Gheorghiu-Dej şi Mircea Ionniţiu) spun că erau acolo doar Dej şi Groza – nu văd ce alt martor ar mai fi să vorbească despre prezenţa lui Pauker sau Bodnăraş.
    Continui:
    „Noi am luat măsuri, am înconjurat Palatul cu trei – patru rînduri de oameni înarmaţi, am tăiat toate legăturile Palatului cu exteriorul şi atunci am intrat înăuntru. I-am dat şi lui Petru un pistoler mic şi-mi spunea: măi Ghiţă, nu prea ştiu eu să umblu cu el. Dar n-am avut nevoie de ele. Ne-am gîndit pentru că acolo erau destui aventurieri. Era garda aceasta a Palatului şi vă imaginaţi din cine era alcătuită. Cînd am avut discuţia cunoscută cu el, la un moment dat a vrut să-i dau răgaz măcar cîteva zile pentru ca să semneze. I-am spus: eu n-am mandat să vă dau cîteva zile, eu am numai două ore timp disponibil. Dacă doriţi semnaţi, veţi fi înscris în istorie că aţi înţeles situaţia care s-a creat, dacă nu vreţi, să-mi spuneţi. Zice, măcar 24 de ore, măcar o zi, măcar nu ştiu cîte ore, pentru cîteva minute. Eu n-aveam voie să-i dau, dar m-am gîndit de ce dracu să nu-i dau, că tot una este.”
    [Florian Banu, Liviu Ţăranu, „Aprilie 1964. , Cum s-a adoptat a României, Ed. Enciclopedică, Buc., 2004, pp.101-102 – apud Pascu Vasile, „Regimul totalitar comunist în România, 1945-1989”, Ed. Clio Nova, 2007, vol. I, p.109]

  8. Privind demisia lui Petru Groza:
    „[…] Guvernul agreat de ei (comuniştii – n.m.) nu era recunoscut de SUA şi Marea Britanie, iar peste puţină vreme începea Conferinţa de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945) privind organizarea postbelică a Lumii. Într-adevăr, la 17 august 1945, locţiitorul reprezentantului SUA la Bucureşti, Roy Melbourne, făcea cunoscută ministrului de externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală în care se arăta că «guvernul Statelor Unite nu admite să aibă tratative şi nici să semneze un trat de pace final româno-american decît cu un guvern romăn reprezentativ democratic, deplin recunoscut de către Casa Albă». La 19 august 1945, o notă asemănătoare era transmisă guvernului Petru Groza şi de către reprezentantul Marii Britanii. Deşi guvernul a hotărât să considere notele ca „nule şi neavenite”, Regele s-a consultat cu Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel-Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. În timp ce primii trei s-au pronunţat pentru constituirea unui nou Guvern, reprezentantul PCR a considerat nota „fără nici o valoare practică” (Ioan Scurtu, „Monarhia în România”, Ed. Danubius, Bucureşti, 1991, pp.159-160).
    După o întrevedere cu Petru Groza la 20 august 1945, în care îi cerea sprijinul în rezolvarea situaţiei creată de cele două note diplomatice, americană şi britanică, Regele Mihai I a adresat a doua zi (21 august 1945) o notă reprezentanţilor militari ai Uniunii Sovietice, Statelor Unite şi Marii Britanii, în care se arăta: «Avînd în vedere că Preşedintele de Consiliu, Groza, refuză să-şi dea demisia, rog să interveniţi.” (ibidem) Monarhul a rupt legăturile cu guvernul Groza, iniţiind aşa-numita grevă regală (23 august 1945 – 6 ianuarie 1946). […]”
    [Pascu Vasile, „Regimul totalitar comunist în România, 1945-1989”, Ed. Clio Nova, 2007, vol. I, p.83]

    Despre acest subiect ţi l-am mai citat şi pe Mircea Ionniţiu („Amintiri şi reflecţiuni”:
    „După vizita lui Vîşinski la Bucureşti, din toamna anului 1944, Partidul Comunist se pune în fruntea campaniei de răsturnare a guvernului […] (şi) începe proteste publice”; pe fondul acestor turbulenţe, guvernul Constantin Sănătescu demisionează iar, pentru formarea noului guvern, Regele alege „o personalitate neutră, cu prestanţă şi cu trecut nepătat” (Generalul Nicolae Rădescu), „dar dezordinea continuă în ţară”; venit în Bucureşti, Andrei Vîşinki cere demiterea guvernului Rădescu (pe care Regele se vede nevoit să o ceară) şi impune neoficial numirea lui Petru Groza, „singurul om care, ca prim-ministru, se bucură de încrederea Uniunii Sovietice” – căruia Regele se vede nevoit să-i însărcineze formarea guvernului – majoritar comunist (6 martie), dar FĂRĂ PARTICIPAREA PARTIDELOR MAJORITARE (liberal şi ţărănist) – care „refuză orice colaborare, atâta timp cât (Partidul Comunist) reţine majoritatea locurilor în cabinet”; „Nici unul din guvernele apusene nu recunosc regimul Groza, deoarece nu avea larga reprezentare a partidelor politice, aşa cum se specificase la Yalta” şi „în circumstanţele existente, nu vor negocia tratatul de pace”; astfel, în august 1945, Regele cere „o reexaminare a poziţiei guvernului Groza”, dar acesta refuză cererea de a demisiona, motiv pentru care Regele „declină să mai aibă vreun contact cu el sau miniştrii săi”; „Aşa începe perioada care a fost numită «greva regală»”; „după luni de conversaţii diplomatice” între Marile Puteri, în decembrie 1945, se ajunge la o soluţie de compromis: „se vor adăuga doi membri la guvernul existent a lui Petru Groza”, care „vor reprezenta partidele majoritare”; „Guvernul astfel reorganizat va da asigurări solemne reprezentanţilor Apuseni cu privire la ţinerea de alegeri libere şi nestingherite” (pp.89-96); „Compromisul de la Moscova a fost o mare dezamăgire pentru Regele Mihai, pentru şefii partidelor de opoziţie cât şi cei care credeau în principiile democraţiei” (p.101); „Acest compromis a convins pe cei interesaţi că democraţiile Apusene nu pot să disloce dominaţia sovietică şi că, până la o modificare la o modificare a relaţiilor dintre Marile Puteri, controlul comunist se va consolida” (p.97).

  9. Marian

    Tudore – ca sa refolosesc argumentul tau, nici tu n-ai fost de fata înainte de 1947. Cei care au fost, nu au fost foarte încântati de rege, care era vazut mai degraba ca raul cel mai mic în fata comunistilor. Un fel de Basescu fata cu Nastase.

    Cât priveste Petru Groza si pistolul, eu tin minte ca Groza stia sa umble cu el, cel putin de fatada, caci umbla cu el si ameninta diversi politruci, inclusiv din PCR. Despre tupeul sau, inimabinabil, poate ca ar trebui sa spun ca Stalin a spus personal, citez din memorie: guivernului Groza îi dau ce vrea el.

    Cât priveste dovezile, eu ti-am mai dat, dar se pare ca le-ai ignorat, pentru ca îmi spui ca nu ti-am oferit nicio dovada.

    În orice caz, daca „Convorbiri …” este biblia ta, eu n-am ce sa mai spun.

    Dormi linistit, asa cum ti-ai asternut. AI în fata ta exemplul revolutionarilor autentici (pentru ca pe cei care au înfundat puscariile începând cu 1946 nu i-ai prins, nici pe cei executati, nici pe cei condamnati în contumacie – exemplul cel mai bun e Niculescu-Buzesti, conspiratorul sef la 23 august; Pamfil Seicaru a fost BTW reabilitat de Ceausescu). Vara mea, care era însarcinata la revolutie si a fost la Inter, mi-a spus recent ca îi pare nespus de rau de ceea ce a facut si ar întoarce roata vietii daca ar putea. Majoritatea colegilor ei de revolutie sunt acum în tari straine. Au facut raul si au fugit, decât sa înfrunte consecintele faptelor lor. Îti doresc ca, daca reusiti lovitura de stat, sa poti sa traiesti cu rezultatul operei tale. Sa nu te prind în diaspora, ca te manânc 🙂 🙂 .

  10. Marian

    Mihai a spus în diverse interviuri ba ca era si Bodnaras (în locul lui Dej) ba ca era si Pauker (tot în locul lui Dej). Îti recomand si alte lecturi în afara de „Convorbiri ..”, eventual declaratii date prin 1948 🙂 , când memoria ar fi trbuit sa lucreze 100% fara eroare.

  11. „Tudore – ca sa refolosesc argumentul tau, nici tu n-ai fost de fata înainte de 1947.” -> Dragă Marian, eu îţi dau sursa afirmaţiilor mele; nu-ţi zic din „ştiuţele mele”. Tu, cu cunoştinţe atât de vaste, nu îmi oferi aceasţa mulţumire 🙂
    „se pare ca le-ai ignorat, pentru ca îmi spui ca nu ti-am oferit nicio dovada” -> Nu ţi-am spus asta, ci că nicio demonstraţie a ta nu m-a convins; deci, dovezile tale n-au fost, pentru mine, convingătoare.

    Habar n-am de ce lovitură de stat vorbeşti. Nu facem monarhie absolutistă, ci consituţională 🙂 Aşa cum l-au adus paşoptiştii pe Carol I în 1866, aşa îl vom readuce noi pe regele Mihai I.
    N-ai grijă, rămân în ţară…

  12. Marian

    Sorry, daca nu vrei sa pricepi, nu vrei.
    Nimeni nu e mai orb decât cel care nu vrea sa vada.

  13. Sa se duca dracului ,, de regi, printi ,printisori ,printese etc ,, ca avem noi destui ,,HOTI, la guvernare , nu ne mai trebue altii , smecheri consumatori , de buget,,,klarrrrr.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s