Forţele progresiste care nu aduc progres

„Din moment ce rolul sindicatelor pare să fie esenţial pentru progresul social din ultimul secol, să vedem totuşi care au fost influenţele reale ale acestora asupra societăţii. […]

Primele «progrese» au apărut cu mult înaintea perioadei de înflorire a sindicatelor şi a apariţiei primelor partide comuniste, ba chiar înaintea primilor teoreticieni ai «problemelor sociale».

Astfel, François Guizot, ministrul liberal al lui Ludovic-Filip, a fost cel care, în 1841, a propus votarea legii pentru limitarea duratei de muncă a copiilor în uzine.

Jean-Baptiste-Say este cel care a propus pentru prima dată, în 1803, obligativitatea şcolară – împotriva căreia s-au ridicat protestele stângii, în frunte cu Jules Guesde, pentru care învăţământul obligatoriu era doar o încercare de a le oferi exploatatorilor capitalişti o mână de lucru mai rentabilă.

Deputatul Frédéric Bastiat  este cel care, în 1849, pentru prima dată în istorie, a cerut recunoaşterea principiului dreptului la grevă şi al principiului salariatului, contestat de socialişti ca denigrant şi înjositor (în statutele CGT şi FO se mai găseşte încă propunerea celebră referitoare la «dispariţia patronatului şi a salariatului»).

Un alt deputat de dreapta, Emile Ollivier, i-a cerut, în 1864, împăratului Napoleon III abolirea delictului de coalizare – interdicţia muncitorilor de a se aduna pentru a-şi apăra interesele. Această hotărâre a avut numeroase consecinţe, deschizând calea spre viitoarele sindicate şi adunări colective.

În cele din urmă, deputatul liberal Waldeck-Rousseau este cel care, în 1884, a supus la vot legea care acorda sindicatelor personalitate civilă,  împotriva căreia stânga s-a opus cu vehemenţă.

Şi să nu trecem cu vederea înfiinţarea primei burse a muncii, care contribuie la o mai bună organizare a pieţei şi face accesibilă oferta de muncă.

Reducerea programului de muncă şi concediile plătite nu figurează nici ele printre victoriile «sociale» ale sindicatelor. Faimoasa săptămână de 40 de ore se regăsea printre propunerile Frontului Popular din motive economice, în speranţa de a scădea şomajul şi de a ajunge la ocuparea integrală a forţei de muncă. Nu nenumăratele greve (majoritatea spontane, scăpate de sub controlul CGT) au împins conducerea să reducă numărul orelor de muncă şi să acorde concedii plătite. De altfel, prima grevă de proporţii a izbucnit la Le Havre, în 12 mai 1936, la nouă zile după victoria Frontului Popular, iar cele care i-au urmat («controlate» adesea de Moscova) nu au dus decât la paralizarea ţării şi la adâncirea ei în criza economică. […]

Când ministrul François Fillon a iniţiat reforma pensiilor, în mai 2003, sindicatele n-au ezitat să instige la grevă şi să iasă în stradă pentru a salva acest acquis social de care sunt atât de mândri. Da, dar ceea ce uită să spună sindicatele este că ele nu au avut nici un rol în obţinerea lui. Sistemul de pensii prin repartiţie a fost instaurat în martie 1941 de către regimul de la Vichy, având drept scop scăderea şomajului prin scoaterea din post a muncitorilor vârstnici sau inapţi. O măsură care aduce cu viitoarele legi ale pensionării anticipative, o altă găselniţă genială pentru a da impresia că se creează locuri de muncă, lăsând posturi vacante în întreprinderi.

Nici după Eliberare marile progrese sociale n-au fost realizate de către sindicate. De Gaulle este cel care a acordat drept de vot femeilor în 1944, a autorizat înfiinţarea comitetelor de întreprindere (pentru cele cu peste 100 de salariaţi) şi a semnat ordonanţa de securitate socială în 1945. Mai târziu, guvernul lui Georges Bidault a creat, în 1950, SMIG-ul (şi a acordat drept de grevă agenţilor din sectorul public). Tot de Gaulle este cel care, în 1958, a instaurat regimul de asigurări de şomaj, iar sub Alain Poher a fost adoptată a patra săptămână de concediu plătit. Giscard a fost cel care a impus legea de pensionare a femeilor la 60 de ani şi plata lunară (şi nu la oră) a salariilor.

Şi rolul sindicatelor? Totul depinde de ce înţelegem prin «progres social». Deoarece, pentru ele, progresul înseamnă apărarea privilegiilor funcţiei publice, a statu-quoului economic şi opoziţie faţă de orice reformă. La sfârşitul anilor 1950, sindicatele şi Partidul Comunist, sub privirea atentă a Kremlinului, susţineau cu înverşunare că în Franţa clasa muncitoare era victima unei «pauperizări absolute», într-un moment în care ţara cunoştea un avânt economic fără precedent, iar puterea de cumpărare era mai mare ca niciodată.

Menţinând până în ziua de astăzi un discurs şi un comportament similare, PCF şi extrema stângă vor intra în istorie ca singurele «forţe ale progresului» care nu au contribuit niciodată la progresul social.”

– Bogdan Călinescu (Nicolas Lecaussin), „Franţa, Europa, România. Eseu desre economie, politică şi libertate” (Ed.Humanitas, 2013, trad: Iuliana Glăvan, Patricia Rădulescu), pp.88-91

franta-europa-romania_1_fullsize

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Atitudini, Eco nomie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s