Există în fosta Iugoslavie un „conflict al civilizațiilor?”

Text scris de Sorin Nicolae Ştefan – fost jurnalist la ziarul “Dreptatea” şi BBC World Service.

„Cu timpul, pe harta lumii poate apărea un nou stat suveran: Republica Srpska.
În prezent, ea face parte din Bosnia-Herţegovina. Liderul Republicii Srpska, Milorad Dodik, a susţinut în permanenţă ideea de independenţă. Experţii afirmă că Banja Luka are mult mai multe baze juridice pentru proclamarea independenţei decât Kosovo.”

(Capital.ro)

Dragă Tudor,

 

Ca să te preumblu, chiar la modul șugubăț, prin bizantinismele politicii din Bosnia și Herțegovina ar implica o bătaie de cap mai mare decât aceea pe care ar presupune-o, de exemplu, efortul nostru comun de a descifra, în doar câteva pagini, cine și de ce l-a ucis pe Kennedy(sunt convins că sunt oameni care vor spune imediat, „hai bă, ce-i așa de complicat, ție nu ți-e clar nici acum?”)… tot ce pot să-ți spun, foarte pe scurt, este că liderul Republicii Sârbe(Republika Srpska), Milorad Dodik, declară acum sus și tare că referendumul din Crimeea ar fi perfect valabil, „o dovadă a dreptului popoarelor la autodeterminare”, dând astfel implicit de înțeles că și felia sa de țară ar putea păși în curând pe calea independenței.

 

În fond, nu este nimic nou.

 

Încă dinainte de dezlipirea provinciei Kosovo de Serbia – act unilateral pe care eu nu îl recunosc(nu-i așa că i-am zis-ocomunității internaționale?, una din cele mai fantasmagorice și perverse expresii din jargonul politic) – sârbii bosniaci amenințau, drept represalii, că se vor rupe la rândul lor de restul Bosniei și, fie vor deveni independenți, fie se vor alătura Serbiei.

 

Bosnia și Herțegovina, așa cum a rezultat ea din Acordurile de pace de la Dayton, din 1995, oricum funcționează mai mult pe hârtie, Federația croato-musulmană – o alcătuire din start nefirească – coexistând într-un fel de ignorare reciprocă cu entitatea sârbă. Instituțiile federale

de-abia își mai trag suflul…

 

Nu mă voi opri asupra războiului de secesiune în sine, ci doar asupra unei singure întrebări, a existat – și încă mai există – un „conflict al civilizațiilor” în fosta Iugoslavie, cu punctul central Bosnia, așa cum susține Samuel Huntington în cartea sa? Am citit-o cu mulți ani în urmă, cu stilul ei dens, sentențios, care simplifică inadmisibil pentru a putea clasifica, lansându-se într-o viziune asupra lumii aproape sufocantă prin strășnicia și inflexibilitatea cu care o afirmă.

 

Mi-au trebuit câțiva ani – în care am colindat fosta Iugoslavie – am stat de vorbă cu oamenii – nu precum un ziarist occidental, cu idei preconcepute, închistat în câteva stereotipuri(de genul „de vină pentru tot ce s-a întâmplat e naționalismul lui Miloșevici”) – ca să ajung la o concluzie categorică – NU, sau cel puțin nu în forma rigidă pe care o vede Huntington.. Nu știu dacă am timp aici să te conving…

 

Sigur, oameni precum Milorad Dodik susțin că „sârbii nu pot trăi cu musulmanii”… de ce oare?

Ca să încerc un răspuns, trebuie să-ți dau o altă primă lămurire, într-o țară cu o structură etnică și acum foarte pestriță, așa numita „blană de leopard”… boșniacii(boșniații) se diferențiază de sârbi și croați nu numai prin religie, ei fiind musulmani, dar se afirmă ei înșiși drept o etnie aparte… faptul că mulți boșniaci au numele de familie sârbesc, iar prenumele musulman, gen Nenad Brankovici sau Samir Filipovici nu constituite pentru ei un argument contrar(un sârb sau un croat o să-ți răspundă însă că majoritatea musulmanilor bosniaci sunt în fapt sârbi sau croați convertiți, forțat sau de bunăvoie, la islam, în ultimele câteva sute de ani, cum este cazul familiei cunoscutului regizor de film Emir Kusturița, musulman din Sarajevo, care a trecut de altfel la creștinism în urmă cu câțiva ani).

 

Cum îți spun, boșniacii se consideră o etnie aparte, dacă vrei stăpânitorii de drept(istoric) ai Bosniei, și ei țin de altfel în cea mai mare măsură la menținerea Bosniei – Herțegovina ca stat unitar.

 

Sârbii de astăzi din Bosnia – care refuză de fapt să-și asume vreo identitate bosniacă, spunând despre ei că sunt numai sârbi și atât – nu sunt singurii cu tendințe separatiste.

 

Vestul Herțegovinei, locuită majoritar de croați, unde vezi peste tot drapele Croației, nu-și ascunde deloc intenția de a se alipi, cândva, la Croația…

 

***

 

 

Îmi place la nebunie orașul Sarajevo. Primul lucru pe care-l fac, de fiecare dată când ajung acolo, este să dau o fugă, de unul singur, până în centrul vechi al orașului. Sigur, aș putea-o face mai domol, la pas, bătând mai întâi diversele străzi din orașul nou, ca un fel de ascensiune înceată, inițiatică și cvasi-paradisiacă. Nu, nu am răbdare, așa că se întâmplă uneori să iau chiar taxiul care mă aruncă în inima vechiului oraș, Bașciarșia, într-un fel o incursiune incisivă în propriul meu trecut, de ființă balcanică. Sunt suficienți câțiva metri ca să mă cufund într-un univers, pentru mine, mirific. Nici urmă de aeroportul, mic, dar foarte modern, construit pentru Olimpiada de Iarnă din 1984, nici de Noul Sarajevo, în care se iau deja la întrecere noile centre comerciale.

Și de ce mi-ar mai păsa de ele? În Bașciarșia streșinile, mai puțin bătrâne decât arată, de-abia dacă-ți feresc, plictisite, capul. Vitrinele și ușile magazinelor gem de tăvi, pocaluri și tablouri din aramă bătută, covoare orientale, nelipsita Răpire din Serai(m-am jurat că-mi cumpăr una și de fiecare dată uit), ulcele și fluiere, lădițe de zestre din stejar ghintuit, și… nelipsitele narghilele…

 

Mă așez pe prima bancă de lemn, la o cafenea, unde mirosul de cafea îți ia mințile, fiindcă nu se prepară oricum… în Bosnia musulmană, băutul cafelei este un ritual cu nimic mai prejos de cel al preparării ceaiului, la japonezi… să te ferească sfântul, aflat la o terasă cu amici, la Sarajevo, să o bei altfel decât savurând-o, pe îndelete, ceea ce poate însemna două ore, și chiar mai mult…(nu cum am făcut-o eu, pe vremea când eram dănac, dând-o pe gât dintr-o suflare, după ce se răcise…o uitasem, tot luându-mă cu vorba…„ah, a venit imediat cuvântul de compătimire, amar, dar în care se ghicea totuși o oarecare speranță și șansă de izbăvire de relele lumii neștiutoare, păi tu bei cafeaua ca ăia în Serbia, las că te-nvățăm noi să prinzi gustul vieții…”).

 

Mi se aduce licoarea fermecată într-un ibric, dzezva, din aramă, abia smuls îmbrățișării nisipului fierbinte, alături defiligeanuri minuscule, gingaș filigranate cu flori, odihnindu-se cochet în mici cupe de aramă. În fața ochilor mei hulpavi mi se aranjează frumos halvița, rahatul cu alune, cu nuci, bucățele de halva, zahărul tuciuriu…

Nimic nu se compară totuși cu Moricia Han, un fel de Han al lui Manuc, mult mai mic și în orice caz mai bine păstrat. Cum intri, în dreapta, îți iau ochii covoarele orientale, precum și mătăsurile luând din zbor parfumul unei tinere femei și întorcându-i-l înmiresmat cu toată adierea culorilor Levantului…

Am nimerit într-o zi bună, îmi zic… câteva zeci de capete de femei tinere, parcă și mai înfrumusețate de strânsura baticurilor, chicotind, venite să fie pețite în grup… la alte mese, câteva zeci de tineri turci, mustăcesc, fiindcă își dau seama cât de greu e să alegi între un cap frumos și un altul… asist și eu la pețit, nu de alta, dar mă îndeamnă aburii de cafea, să-i savurez, pe îndelete, nu așa, în graba mare…

Când, într-un târziu, îmi spun că e destul cât am devenit bosniac, dar și oftând, cu gândul aiurea, la palate orientale, decid să mă pierd în mulțimea groasă, din care se ivește însă câte un cap bărbos, care parcă nu știe prea multe… uite că s-a uitat urât la mine… înseamnă că a citit în ochii mei că sunt englez, sadea, reprezentant de nădejde(și de frunte) al vestiteicomunități internaționale… mi se strânge inima… dacă o fi vreunul din ăia, zurbagii?… Parcă mi-e frică și să merg… br… dar uite o tarabă care face să-mi vină inima la loc… un tricou verde, pe care scrie, cu îngăduință, „sunt musulman, hai că nu sunt chiar așa de rău”… cu sufletul plin din nou de avântul tinereții, mă cufund în primul scaun de răchită, la o terasă unde au și cevapii(cevapcicii, micii lor)… eu prefer cevabdzinița Jelio, nu de alta, dar, zic unele guri rele, la Mrkva și Ferhatovicicică i-ar condimenta și cu carne de mâță… dar uite că, în ciuda vorbelor, hapsânelor, chiar și acolo mesele sunt pline…

 

Mă întreb ce vreau, și îmi răspund… unde e ascuns fundamentalismul musulman? Departamentul de Stat avertiza, acum câțiva ani, că Bosnia este, alături de Afganistan și Pakistan, principala pepinieră a fundamentalismului… chiar așa? … e adevărat că la Sarajevo poți vedea multe femei cu basma pe cap… dar ce e rău în asta? La urma urmei, a fost și o chestiune de modă… anul trecut am văzut considerabil mai puține baticuri decât acum zece ani… Alta Center, un centru comercial

de-abia deschis, trăiește prin zâmbetul și grația tinerelor femei, stând picior peste picior, la cafenele… îmbrăcate după ultima modă.

 

Te asigur că în orașul în care locuiesc, Peterborough, vezi mai multe femei în îmbrăcăminte tradițională, islamică decât zărești într-o zi oarecare la Sarajevo… e adevărat că mulți mudjahedini au venit să lupte de partea musulmanilor, în timpul asediului… Iranul și-a trimis emisarii, la fel wahabiții, din Arabia Saudită. La moscheea Fahd, construită cu bani saudiți – ca de altfel atâtea altele – auzi discursuri înveninate la adresa occidentului. Dar intelectualii musulmani din Sarajevo se țin departe de ele. „Nu pot accepta nimic din ce spun ei”, spune cu răceală un profesor de studii islamice, de la Universitatea din Sarajevo.

 

Și asta pentru că vechiul, cosmopolitul Sarajevo refuză să moară, să coboare în prăpastia urii.

Islamul bosniac este unul tolerant, izvorât din tradiția sufi, misticismul islamic… anual se organizează câte un festival cu poezia lui Rumi… din când în când, concerte de operă, Serile din Bașciarșia… apoi este festivalul de film… orașul Sarajevo vrea să-și recâștige statutul european… refuză nisipurile mișcătoare și tenebroase ale deșertului…

Dau o raită pe la catedrala catolică și pe la biserica mare, ortodoxă… nimeni nu s-a atins de ele, în timpul războiului… apoi mă cufund minute în șir în făgăduiala cerească făcută vremelniciei, care e chemarea muezinului, în curtea marii moschei, adumbrită de copaci și înviorată de susurul apei din havuz, Gazi Husrev Begova, cu ale ei reflexe persane… știi ce este extraordinar la chemarea muezinului? Nu muzica, ci înfricoșătoarea pauză dintre versuri, acea așteptare tensionată, gata să rupă baierele firii, o tăcere care te smulge ție însuți și te aruncă în cer… când cuvintele îngemănate cu notele revin, într-un nou asalt, parcă îți e ciudă că te-au smuls liniștii, luminii de dincolo de inima întunericului… ai fi vrut să apui definitiv, tu, cel vremelnic, în acel mirobolant, fără de sfârșit răsărit… cu greu mă smulg mirajului și cobor în freamătul străzii…

Mă întâlnesc, ca un făcut, cam pe înserate cu Branko… un arhitect ieșit la pensie… ca toți evreii din Sarajevo(înainte de război, o cincime din locuitorii orașului erau evrei), e sefard, venit din Spania, după alungare… unii au nimerit în Olanda, alții în Imperiul Otoman, care i-a primit cu brațele deschise, drept „Oameni ai cărții”… oare unde era pe atunci „conflictul civilizațiilor?”… un gând răzleț mă pune pe jar, aruncându-mă în trecut, pe vremea când, într-un vestit oraș al luminii, delfinul se îneca, sub ochii neputincioși ai regelui, într-o groapă cu noroi și scârnăvii, în timp ce Sevilla, maură, număra trei sute de băi publice…

Branko mă duce la una din clădirile comunității lui… urme îndurerate, care refuză însă să tacă, al unei comunități înfloritoare, dar tragice, măcelărită și de naziști, și de fasciștii croați, ustașii…

 

O apuc de unul singur pe unul din podurile peste Miliațka… râul de munte care udă defileul în care a crescut orașul… o inscripție mă țintuiește locului… acolo au acționat conspiratorii care-l așteptau pe Franz Ferdinand… toate cărțile de istorie îl prezintă pe Gavrilo Prințip drept singurul asasin, un tânăr naționalist sârb… e adevărat că el a tras în final gloanțele ce aveau să declanșeze Primul război mondial, dar Prințip făcea parte dintr-un grup de șase tineri… primul care trebuia să arunce bomba, Muhamed Mehmedbașici, era musulman, dar l-a părăsit în ultima clipă curajul… toți se considerau tineribosniaci… nu numai că puteau trăi laolaltă, dar erau gata să moară împreună

 

Un pod ce avea să cutremure lumea… dar, îmi aduc cu jind aminte de un altul, „Podul peste Drina”, a lui Ivo Andrici, laureatul premiului Nobel pentru literatură… un pod ce a înfruntat ura, depășind-o, o punte între toate națiile, indiferent de religie, creștini, musulmani, evrei, un pod al speranței, în jurul căruia se clădesc și înnoadă destine… pe retină îmi plutesc, parcă gata să-i pipăi, „Papucii lui Mahmud”, țesuți de Gala Galaction, cel mai inspirat tălmăcitor al Bibliei…

 

Sigur, nu departe văd clădirea Poștei – o clădire masivă, austriacă, de pe vremea imperiului – cineva scrijelise, cu o scriitură înfocată de sârb, „chiar și aici tot Serbia e!”, la care, o altă mână, i-a răspuns, sec, „nu, prostule, aici e Poșta”…

 

De ce oare n-or putea trăi sârbii împreună cu musulmanii?… fiindcă nimeni nu a mai avut răbdarea și înțelepciunea să clădească punți… e un meșteșug, ce zic, artă, care se deprinde greu, dar se pierde atât de ușor… un tânăr sârb, din Belgrad, se afla, cu puțin înainte de începerea războiului de secesiune, la Sarajevo… spiritele începuseră să se ațâțe bine de tot, și de o parte și de alta… vecinul își ura de moarte cel mai bun prieten…. pe stradă, un bătrân musulman, i-a spusmerhaba… un semn de bună primire… s-a simțit atât de jignit tânărul nostru, încât a început să se scuture, în plină stradă, scârbit și înciudat ca de o altă arătare… scuipa și înjura de mama focului… cum să se spurce el cu o vorbă aruncată de un musulman…

 

Cum la Sarajevo mă simt veșnic nesătul, pășesc într-unul din magazinele care-ți dau, pe nimic, dulcețurile orientului… domnișoara cu batic îmi zâmbește… îi spun din toată inima, merhaba… fără să o ia prin surprindere căutătura mea de anglo-român(cu accentul împletit, pe măsură), îmi taie o porție de halva… cerusem trei sute de grame… mai lasă de la ea, zâmbind, vreo cincizeci-șaizeci… atât cât a cântărit merhaba… nu ne învață strămoșii noștri romani că e înțelept să respectăm spiritul locului?

 

Cu halvaua, migdalele înecate în zahăr ars, ciocolata Baiadera, rahatul, de vreo patru cinci feluri, și alte câteva minuni, vreau s-o apuc spre casă. Mă opresc însă în fața unei tarabe care vinde calendare cu portretul lui… Tito… da, fostul lider comunist.

Nu că ar fi mulți, dar puținii iugoslavi – care se declară așa – îi afli în Bosnia. La bustul lui Tito găsești flori… „pe vremea lui Tito aveam de toate… dar cu hoții ăștia de astăzi…” rostește cu năduf, într-o engleză aproape perfectă, o bătrână, musulmancă, îmbrăcată tradițional, cu o broboadă albă ca spuma laptelui, și marginea tivită cu dantelă… de o curățenie cum nu cred să fi văzut de multe ori…

 

Stau, ca fermecat, cu privirile prinse de dealurile din jurul orașului. Un adăpost de restul lumii, în care un pic de orient stă la sfat de taină cu duhul modernității. Pe toate dealurile din jur s-au dat lupte.

 

Cu câțiva ani în urmă, am făcut o călătorie cu mașina, de la Belgrad la București. Unul din șoferi, sârb, luase parte la război. A stat nu o dată de vorbă cu Radovan Karadzici și Ratko Mladici. Îi era acum rușine de tot, și de război, și de Masacrul de la Srebrenița, unde mii de persoane, și femei, și copii, au fost măcelărite de sârbi. A zăbovit, mai bine de doi ani, pe dealurile care, odinioară, trebuiau să apere orașul Sarajevo de dușmani. Și venea clipa când i se făcea foame… „bă, turcilor, li se tânguia el musulmanilor, aflați la ceva mai mult de o aruncătură de băț… bă, mi-e foame, dați-mi și mie ceva… bă, îți dăm, dar tu niște țigări n-ai? … bă uite niște slănină, da vezi de ne duce și scrisorile astea… hai, între 2 și 5 nu trage nimeni, s-a înțeles?…” și uite așa s-a împrietenit treptat cu un musulman… „astăzi, zice el, mi-e cel mai bun prieten… în fiecare an, o săptămână vine el la Belgrad, la mine, cu familia, o săptămână mă duc eu, la Sarajevo… ne aminteam când trăgeam unul într-altul, și ce bine ne pare acum și bem în cinstea faptului că nu ne-am nimerit…”

 

Și atunci, de ce a trebuit să înceapă războiul?

 

Dacă vrei să ai o vagă și din păcate superficială imagine a nebuniei din acei ani, încearcă să vezi filmul„Lepa sela lepo gore”, Satele frumoase ard frumos… cine a iscat primul, din ascunzișul unde colcăia, monstrul războiului?

Să fi fost o joacă de oameni mari, rămași, pe undeva, copii?

Milan și Halil, copii fiind, nu contenesc să se ia la trântă. Nu există niciodată un învingător…„unul dintre noi trebuie totuși să cedeze”, își spun ei. Nu le e frică de nimic, doar de un tunel, al nimănui, fiindcă nu știu ce mocnește în el.

Au trecut anii, iar satele, într-adevăr, ard frumos. Prietenii de odinioară au devenit între timp dușmani de moarte. Milan și oamenii săi intră în tunelul fioros… e tunelul vrajbei ațâțătoare, al întunericului care-și cere, însetat, tributul…afară, îi așteaptă moartea și oamenii lui Halil… vine și momentul confruntării supreme, după o săptămână de infern…„de ce ai dat foc garajului nostru”, îl întreabă Halil pe Milan… „nu i-am dat eu foc”, vine, neconvingător, răspunsul…„dar tu de ce ai omorât-o pe mama”, îi șuieră Milan… „n-am omorât-o eu”, îi aruncă Halil, cu gura făcută pungă…

 

…Nu, nu există un conflict al civilizațiilor, ci doar oameni care, din neștiință, grabă și nebăgare de seamă, se îndeasă să intre în Peștera urii și semeției fără de moarte…

…Nu există conflict al civilizațiilor, ci doar uitare, a faptului nemărginit, că, indiferent de religie, numele Domnului ascunde, cea dintâi taină, iubirea și, mai presus de toate și mai simplu, omenia.

 

Și pentru ce s-au ucis frații între ei? Ce au acum, mai mult ca înainte?…

 

În căutarea unui răspuns, iau taxiul până în partea de Sarajevo care aparține sârbilor. Trecem în goană prin fața clădirii parlamentului, în Marindvor. Chiar înainte de începerea delirului, mii de persoane s-au adunat aici… „nu vrem război”, strigau deopotrivă musulmani, creștini și evrei… au pătruns câteva ore în parlament, smulgându-i din diatribele veninoase și fotoliile confortabile pe deputații naționaliști… au venit în ajutorul lor și șoferii de taxi, din Tuzla, fluturând steaguri iugoslave… occidentul, pe care-l implorau să-i ajute, a rămas mut… pacea era, se vede treaba, o misiune prea anevoioasă…

 

…Nimic deosebit în partea sârbă, doar că vezi inscripții în alfabetul chirilic, blocuri veștejite, vitrine obosite, femei îmbrăcate demodat… cu pantofi stâlciți și sacoșe goale, cu fețele muncite de o descumpănire teribilă… mă simt dezorientat și stingher… sărăcia, praful și un trecut de ură, ce refuză cu încăpățânare să se dea bătut, își dau mâna într-o lume bizară, pe care ți-e greu să o situezi, dar care te sleiește, afectiv….

 

Nici urmă de cosmopolitismul vechiului oraș, de îmbrățișarea fermecată a trecutului… aici e un oraș inept, gri, fără zâmbet și fără viață… aș putea fi oriunde în Europa de răsărit…

 

O iau alene, cu un fel de sfârșeală, printre clădirile copleșite parcă și acum de urmele războiului, înapoi, înspre partea musulmană a orașului. Nici nu știu când trec dintr-o zonă într-alta. Cred că mă aflu într-o zonă a nimănui, ca o trecere nesigură între viață și moarte…

 

E zăpușeală, mă apropii de un chioșc și cer o bere. Răspunsul la întrebarea mea e în jurul meu și în același timp nicăieri… Cum o dau pe gât, mă las atras de un zgomot care vine de aiurea… îmi fac privirile roată, și, undeva pe un zid cu căptușeala zdrențuită, care încă plânge cu urmele gloanțelor care l-au întristat și făcut să asude sânge, cineva a scris, mare, ca un fel de șansă dată viitorimii… și care dovedește că nu e chiar așa de greu, pentru un musulman și un sârb, să ciocnească o halbă… „VIVA PIVA”… „TRĂIASCĂ BEREA”

 

 

…dacă ai vreodată drum pe acolo, te duc la Zdrava voda, unde se mănâncă cel mai bun miel la proțap din Bosnia și de unde ți se dezvăluie solzii Neretvei, râul marii bătălii și al partizanilor…

 

nic

un român exilat în Anglia și înfiat, cu dragoste și

înțelegere, de orașul Sarajevo

 

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Atitudini, Separatismul şi viitorul construcţiei europene

Un răspuns la „Există în fosta Iugoslavie un „conflict al civilizațiilor?”

  1. Si eu iubesc Sarajevo. Ce-i drept, îl iubeam mai mult acum 10 ani. Intre timp, Occidentul a mai castigat cateva batalii in „razboiul rece” care nu opune civilizatii, ci etici diferite – consumul (de cafea, de exemplu!) versus convivialitate. Mercantilism versus noimă a vieţii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s