”Dumnezeu și experiența modernității”

CONCLUZIE: Mintea modernităţii este produsul minţii creştine… Universalizarea ei (prin intermediul spiritului modern globalizat) este triumful „voalat” al creştinismului. 

În spiritul unei conferinţe susţinute anul trecut ca invitat al Edictum Dei, “Despre Dovezile Existenţei lui Dumnezeu şi Rugăciune – Cazul Fraţilor Pascal” (28 octombrie 2013), Horia-Roman Patapievici a susţinut astăzi, 13 martie 2014 [*], o nouă conferinţă Edictum Dei, „Dumnezeu și experiența modernității”, la Casa Universitarilor din Cluj-Napoca

Definirea progresistă a modernizării: A fi modern – cum evidenţiază H.R.Patapievici în “Omul Recent” – însemna în timpurile clasice “a cunoaşte mai bine adevărul, adică a fi mai raţional decât cei dinaintea ta”. Numai în perioada recentă, “a fi modern a ajuns să însemne a fi cât mai strâns cuplat cu tot ce poate fi imaginat mai recent”Alt mod de definire: civilizaţia modernităţii care uneşte oamenii din mai toate punctele de vedere (inclusiv istoric, prin cunoaşterea timpurilor trecute – uneori tipizată….).

O afirmaţie destul de frapantă: nu a existat o revoluţie ştiinţifică în secolul al XVII-lea! În acest sens poate fi citată lucrarea lui Pierre Duhem: „Le système du monde: histoire des doctrines cosmologiques de Platon à Coperni” (1914).

Pe scurt [iertaţi depărtarea de conţinutul conferinţei lui Patapievici, însă trebuie să mă refer la această afirmaţie ca să nu vă scandalizez 🙂 ], aş recomanda articolul „Galileo, Newton and all that: if it wasn’t a scientific revolution, what was it? (a manifesto)” de Daniel Garber. Pentru a explica schimbările petrecute în domeniul ştiinţei în secolul al XVII-lea, autorul articolului recurge la o analogie cu Reforma Protestantă: 

„Like the Catholic Church, Aristotelian natural philosophy had a kind of dominance in the intellectual world. And in just the way that the Catholic Church infused and dominated a variety of institutions, from religious orders to civil governments, Aristotelian natural philosophy was infused in a variety of other disciplines (astronomy, even natural history) and institutions (such as the University).

More interesting still is the way in which opponents to the Aristotelian natural philosophy resemble the various Protestant opponents to the Catholic Church. Some began as heretics, and never left the fold. Some from the beginning consider themselves as alternative ways of seeing the world, entailing alternative practices incompatible with orthodoxy, and incompatible with one another. This description seems to hold both for Lutherans, Calvinists, followers of Hus or Zwingli, and for Galileans, Cartesians and Baconians, followers of Telesio or Bruno, Alchemists and natural magicians. Some of these challenges to orthodoxy attract followers, and wind up giving rise to durable movements, often with their own institutions. And some of them don‟t: they are short-lived heresies that come and go.

But what is importantly different between this model and the model of a political/scientific revolution is that multiple challenges to authority can coexist with one another, and with the authority challenged, and can do so for quite some time. [….] 

Historians of philosophy and science often talk about the debate between traditional science (Aristotelian, etc.) and THE new science. But there isn‟t any such things as THE new science; there are multiple new sciences, at least in the beginning, until things really get sorted out. When we study intellectual change at this level, we discover that the intellectual world is varied. [….] To put it another way, there is no single master narrative of the changes: there are individual stories of heterodoxy and orthodoxy, opposition and defense. There are narratives about the development of different sects of opponents to orthodoxy. And there is going to be a story of how the orthodoxy eventually collapsed, for the most part, or became eclipsed. (Here the story of the Scientific Reformation will be different from the story of the Protestant Reformation: Roman Catholicism never collapsed.) But matters are too complex for there to be a single coherent narrative.”

Afis Edictum

În cuprinsul conferinţei, H-.R. Patapievici a anticipat şi viitoare temă a întâlnirii „Înapoi la argument” de la sfârşitul acestei luni (27 martie), “Lungul drum al gândirii spre înţelegerea credinţei” (invitat: Părintele Daniel Benga):

„Cum poate fi înţeles în mod raţional evenimentul capital exprimat prin realitatea «Dumnezeu s-a făcut om, fiind o unică persoană, având o natură divină, având o natură umană, care sunt unite, dar nu sunt amestecate, şi care sunt distincte în ele, dar fără deosebire». Cum poate mintea să înţeleagă aşa ceva? Ştiţi cum? Inventându-şi o altă minte decât cea dinainte – adică construindu-şi un dispozitiv mental pentru care contrariile (natură umană, natură divină) sunt luate din nivelul de realitate la care ele sunt contradictorii şi ridicate spre un alt nivel de realitate unde ele pot funcţiona într-o persoană în mod necontradictoriu. Asta a fost făcută pentru prima oară în teologie: acei oameni şi-au pus mintea pentru a înţelege un lucru pe care îl credeau într-un mod absolut. Atunci când ceva din tine te pune în situaţia de a gândi imperios ceva ce pare de negândit, atunci eşti într-o situaţie de fertilitate cognitivă.

Asta s-a întâmplat cu mintea greacă (era încă o minte greacă) în momentul în care a vrut să înţeleagă cum Dumnezeu s-a făcut om. Rezultatul acestor înţelegeri este munca celor 7 concilii ecumenice care a condus la formularea simbolului credinţei. Atunci şi acolo, spune Constantin Noica, s-a născut Europa – mintea creştină, complet diferită de mintea altor civilizaţii, pentru că a incorporat dispozitive mentale / capacităţi de gândire care ţin de sistemul de operare inventat atunci, care de atunci este cu noi […]. Dogma hristologică explică posibilitatea conştiinţei istorice.” 

________

Notă: [*] Conferinţa a avut loc concomitent cu o alta, susţinută de prof.dr. Mihai Răsvan Ungureanu (Universitatea din București), în cadrul unui training în domeniul ştiinţelor politice si ale comunicării organizat de Centrul Areopagus din Timişoara (martie – aprilie 2014), în cadrul proiectului „Credinţa şi profesia”.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Înapoi la Argument, Credinţa şi Ştiinţa

2 răspunsuri la „”Dumnezeu și experiența modernității”

  1. Pingback: Academia Chineză de Ştiințe Sociale despre succesul occidentului | tudorvisanmiu

  2. Pingback: (să ne întoarcem) Înapoi la Argument (10) | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s