Martirajul celor 40 de Mucenici

1. Martirajul celor 40 

Au fost cândva în armata romană 40 de soldaţi creştini.

Aceştia au servit în Legiunea a XII-a Fulminata, cu garnizoana în Armenia, în timpul domniei unui împărat originar dintr-o familie de ţărani daci: Licinus (308 – 324).

Dacul ca dacul, cu Zalmoxis şi ăilalţi, dar în Roma păgână, credinţa într-un singur zeu era de neconceput.

Închis la minte, guvernatorul Agricolae a Armeniei a aflat de creştinătatea ostaşilor şi i-a silit să se închine la idoli, de la Juppiter până la Bacchus.

Înţelepţi, soldaţii s-au opus. Timp de 8 zile, au fost ţinuţi închişi, supuşi unor suferinţe fizice (bătaia cu pietre) cât şi insulte la adresa moralităţii (ademenerirea cu daruri). Nu s-au clintit din convingerile lor.

Văzându-le încăpăţânarea, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin îngheţare în lacul Sevastiei.

Odată împins în apa rece ca gheaţa, n-aveai şanse să supravieţuieşti: unul din cei 40 a ieşit din lac dar a murit pe loc, iar în locul lui s-a aruncat de bună voie un alt soldat, din motive revelatoare şi de divizibilitate (cu 2).

 

Până acum, povestea este una „obişnuită”: a unor creştini neclintiţi în credinţă până la moarte.

Partea interesantă vine spre sfârşit: în timpul nopţii, apa lacului s-a încălzit, gheaţa s-a topit iar asupra mucenicilor s-au pogorât 40 de cununi strălucitoare.

Privelişte frumoasă, dar nu una de durată: legionarii romani i-au scos vii din lac, le-au zdrobit fluierele picioarelor şi i-au lăsat să-şi dea sufletele pe mal.

După ce s-a oprit din bătut şi ultima inimă, păgânii au incinerat martirii şi le-au aruncat cenuşa în lac.

Deşi ude, rămăşiţele au fost recuperate, puse în oale şi răspândite în spaţiul ortodox.

 

Cel mai trist aspect este că anul martirizării celor 40 (320) aparţinea unei perioade de după legalizarea creştinismului (313). 

Vedeţi voi, pe atunci, Licinus în est şi Constantin în vest îşi „umflau muşchii” la conducerea Romei (314 – 324), primul cu persecuţia (monoteiştilor), al doilea cu edictul (din Milan / Mediolanum) – pe care, totuşi, amândoi îl semnaseră [*].

Până la urmă, s-a dovedit că împăratul cel Mare „a pariat” cum trebuie: pe creştinism; a fost sanctificat şi a rămas în memoria colectivă drept un om luminat.

 

2. Ziua festivă (9 martie/10 martie), cu tradiţii româneşti 

Dar ce s-a întâmplat cu amintirea muceniciilor?

O oală cu rămăşiţe a ajuns, prin braţele nepoatelor ierarhului Vasile al Cesareei, în mâinile episcopului Gaudentis al Bresciei (387 – 410), aflat într-o călătorie în est.

Acesta a depozitat vasul cu cenuşă ca relicvă a bisericii Consilium Sanctorum şi a dedicat o predică celor 40 de martiri.

Ziua festivă de comemorare a faptelor lor s-a împărţit de-a lungul unui meridian în vest (10 martie) şi est (9 martie), iar de-a lungul unei religii în catolici (10 martie) şi ortodocşi (9 martie).

 

În ţările româneşti, sărbătoarea creştină a celor 40 de mucenici a coincis cu începerea anului agricol tradiţional. În popor, a ajuns să încheie zilele babelor – cele capricioase ale îngemănării iernii cu primăvara – pentru a lăsa loc zilelor moşilor – calde şi frumoase.

Băbeşti sau moşeşti, tradiţiile ce au apărut nu sunt prea muceniceşti: lovirea pământului cu plugul, însoţită de rostirea de descântece, jocul copiilor peste foc, scoaterea plugului la arat, toate acestea au o tentă agricolă înclinată spre ţărănimea geto-dacă a împăratului Licinus şi numele romanic de declinarea întâi a împăratului Agricolae, nu o conotaţie religioasă.    

 

Cum pe câmp nu-i mucenicie, memoria celor 40 de mucenici s-a păstrat în bucătărie, printr-un obicei culinar special: prepararea, fierberea şi mâncarea unor colăcei din aluat copt sau fiert, cu nuci şi zahăr sau miere, într-o formă atractică de “opt” (8), numiţi mucenici.

Acest obicei nu este numai o invenţie populară izvorâtă din dorinţa oamenilor de a consuma bucate aparte ci şi un mod de exemplificare la scară mică a martirajului mucenicesc: apa din cazan este lacul Sevastia, colăceii sunt mucenicii multiplicaţi de 4-8 ori, fierberea este încălzirea divină a apei îngheţate, mierea sau zahărul semnifică aurolele aurii pogorâte asupra catepelor creştineşti iar fărâmiţele de nucă întruchipează rămăşiţele lor, după ardere.  

 

Se întâmplă adesea ca asemenea tradiţii să distragă creştinul de la adevărata semnificaţie a sărbătorii, însă gustul delicios al colăceilor muceniceşti mă împiedică să mă opun 🙂

Dar propun ca “mucenicii” să fie redenumiţi colăcei, porţiile să fie consumate cu moderaţie şi în număr par iar pe pungiile de colăcei din comerţ să fie înscrisă povestea celor 40 de mucenici, pentru ca atât producătorii cât şi consumatorii să afle “ce se sărbătoreşte” în această zi.

 

3. Numele şi numărul 

Numărul mucenicilor sacrificaţi pe malurile lacului Sevastia este, în tradiţia creştină, de patruzeci (40), în cea geto-dacă, de patruzeci şi patru (44)..

De remarcat că cel de al doilea număr a apărut dintr-o superstiţie calendaristică, dorindu-se ca numărul martirilor să coincidă cu cel al numărului de zile dintre 9 martie şi 23 aprilie.

De aceea, legenda celor 44 nu este de luat în seamă, decât pornind de la ipoteza că geto-dacii ştiuau să numere mai bine decât romanii, ceea ce este improbabil. 

Un alt aspect este că toţi cei 40 au un nume: on (Chirion, Sacherdon, Filoctimon, Hudion, Meliton), id (Candid), os (Domnos), ie (Isihie, Ieraclie, Ilie, Evnichie, Eutihie, Claudie, Aetie, Aghie, Acachie, Aglaie, Atanasie, Flavie, Gaie, Gorgonie, Leontie, Sisinie, Valerie, Xantie), nt (Valent), an (Ioan, Ilian, Dometian, Vivian, Severian), il (Chiril, Teofil), it (Ecdit), ul (Teodul), gd (Smaragd), sc (Prisc), ah (Lisimah), ru (Alexandru), ae (Nicolae).

Ştim numărul lor, cunoaştem numele lor, aflăm istoria lor, şi totuşi, mâncăm carnea lor… De ce?

REVENIRE: Adăugând un plus de spiritualitate într-o tradiţie alimentară destul de laicizată, dl. Dan Ghenea îmi atrage atenţia că, prin tradiţia consumului de „colăcei”, noi nu mâncăm carnea martirilor, ci „pâinea vieţii, trupul lor îndumnezeit”(9 martie 2013)

P.S.: Un martiriu asemănător cu cel al celor 40 de mucenici din lacul Sevastia este cel al celor 42 de mucenici din Amoreea, cu cinci secole după acesta (în 845). Tot soldaţi, însă comandanţi – în armata împăratului bizantin Teofil (829 – 842), au fost capturaţi de sarazinii musulmani şi ţinuţi prizonieri timp de şapte ani în cetatea Amoreea, fiind persuadaţi să se convertează la credinţa islamică. Fiind nestrămutăţi de la credinţă, au fost, în cele din urmă, decapitaţi, iar trupul lor a fost aruncat în râul Eufrat, însă, plutind pe cealaltă parte a acestuia, au putut fi recuperate de creştini şi îngropate cu cinste.

(articol republicat din 9 martie 2012, apoi din 9 martie 2013)

_______________________________________

Note: [*] (Off-topic): Aşa cum un anume cercetător a subliniat (dr. Dragoş Boicu), anterior edictului din 313, “împăratul Galeriu, unul dintre cei mai sângeroşi persecutori ai Bisericii, publicase încă din 30 aprilie 311 un edict de toleranţă valabil pentru tot Imperiul Roman, prin care se garanta pentru creştini libertatea cultului”. Deşi motivaţia era “obţinerea unui câştig imediat” (izbăvirea de boală), acesta rămâne “punct de vedere juridic prima dispoziţie procreştină atestată documentar”. Diferenţa esenţială este că edictul lui Galeriu (311), deşi oferea creştinismului statutul principial de religio licita (“religie permisă”), rămâne vădit “modul în care se exprimă această concesie imperială subliniază şi mai mult caracterul discriminator al decretelor mai sus amintite” (Galeriu proclamă toleranţa religioasă pe un ton condescendent: „De vreme ce mulţi au rămas în aceeaşi nebunie […] ne-am gândit că trebuie să ne folosim cu multă bunăvoinţă de iertarea noastră şi în cazul acesta”).  „Pentru Constantin şi Liciniu însă, libertatea religioasă este acordată mai degrabă „în spiritul unei politici sănătoase şi foarte corecte”, întrucât «pacea vremurilor actuale cere ca fiecare să aibă libertatea de a-şi alege şi practica religia care-i place». Principiul pe care se sprijină „edictul de la Milano” indică spiritul vizionar de care dau dovadă cei doi împăraţi, întrucât au avut extraordinara intuiţie să afirme ceea ce în termeni pretenţioşi numim noi astăzi libertatea de conştiinţă. [….]” (sublinierile îmi aparţin – n.m.V.M.T.) [„Edictul de la Mediolanum (313) – un act necesar”, dr. Dragoş Boicu, 2 aprilie 2013].

Anunțuri

10 comentarii

Din categoria Sarbatoare

10 răspunsuri la „Martirajul celor 40 de Mucenici

  1. Pingback: Recapitulare (4) Ziarul “Theodor”, Nr. 1/martie 2012 | tudorvisanmiu

  2. Nu carnea ci painea vietii, trupul indumnezeit.

  3. De un an, un astfel de răspuns aşteptam 🙂
    40 de mulţumiri!

  4. „cu gar(n)izoana în Armenia”-> ❗

  5. Te salut, Alexandra.
    De fiecare dată când revii, începi prin a observa greşelile mele „din tastatură” 🙂
    Ţi-am trimis un mesaj de ziua ta: nu ştiu dacă l-ai primit. Dacă nu, ţi-l voi retrimite pe mailul cu care ai publicat acest comentariu.
    Cu drag.

  6. Ai aflat de performanţă?Eu am încercat să accesez pagina site-ului liceului la care am dat tastarea la Olimpiada Judeţeană de Istorie,însă calculatorul meu din anul 2006 nu citeşte formatul. 😦 Privesc partea bună a participării.Măcar nu am luat la examen sub 50 de puncte. 🙂

  7. De unde să fi [*] aflat?
    Te invit să continuăm această discuţie fie la altă postare [**], fie pe mail. Altfel, este „off-topic”.
    Note: [*] Mulţumesc pentru atenţionare („Verbul auxiliar “a fi” nu se acordă în persoană,timp şi număr. Este invariabil dacă are rolul unui auxiliar”). Ai veleităţi de „radar” 🙂
    [**] De pildă, aici: https://tudorvisanmiu.wordpress.com/2013/02/09/t-v-m-a-l-a-l-t-v-m/

  8. „De unde să fii aflat?”->Verbul auxiliar „a fi” nu se acordă în persoană,timp şi număr.Este invariabil dacă are rolul unui auxiliar. 💡

  9. Pingback: Recapitulare (15, 16) Două luni într-o singură numărare | tudorvisanmiu

  10. Marian

    Poate nu stiti, dar problema majora a crestinilor nu era ca acestia credeau într-un singur zeu iar romanii în mai multi, asa cum (intentionat) gresit se afirma, ci ….
    faptul ca zeul suprem la romani nu mai era de mult Jupiter (Zeus), ci chiar împaratul.

    Chiar daca cei mai isteti dintre voi au priceput acuma despre ce-i vorba în realitate, am sa-l traduc, ca nu mi-e lene: sustinând ca Iahve era zeul suprem si numai lui trebuia sa te închini, însemna ca-l refuzi pe împarat, o situatie legala deloc de invidiat, pentru ca era echivalenta situatiei de lezmajestate, o infractiune pedepsita pâna la revolutia franceza cu moartea (fara drept de apel), pâna la WW1 cu temnita grea, iar dupa ceva mai usor, dar totusi foarte sever. De asemenea, existenta în armata a unor oameni care nu-l acceptau pe împarat drept sef, hai ca nu e greu, voi ce-ati face?

    PS: numarul de 40 e un numar biblic, de dragul caruia informatiile „istorice” posibil rerale continute acolo sunt deformate, pentru a se supune unei idei. Alte numere biblice sunt 3, 7 si 12.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s