O fi fost Alexandru Tzigara-Samurcaş un fiu nelegitim al Regelui Carol I?

Îi mulţumesc Domnului Virgil Ştefan Niţulescu, actualul director al MNŢR, primului istoric cu care am discutat despre acest subiect, în august 2013, care mi-a explicat de ce pe site-ul Muzeului Naţional al Ţăranului Român: «Se naşte la 4 aprilie 1872, în Bucureşti, într-o veche familie de mici boieri» – «Toată lumea spune că Samurcaș era fiul lui Carol și că, din cauza asta, a fost favorizat de familia regală (deşi, evident, se pot găsi şi alte explicaţii – n.VŞN). Sigur că nu puteam să scriem așa ceva pe site»:

Am citit prima oară afirmaţia că istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș (n. 23 martie 1872 [SV] / 4 aprilie [SN], Bucureşti – d. 1 aprilie 1952, București) – «ctitor» al Muzeului etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi artă industrială”, redenumit în 1915 „Muzeul de artă națională Carol I” (al cărui director a fost din 1906 până în 1948) – ar fi fost fiul nelegitim al Regelui Carol I în cartea istoricului Lucian Boia, «”Germanofilii”», prin august anul trecut (2013):

„Istoria nescrisă – nu neapărat mai puţin adevărată decât istoria scrisă – spune că (el) a fost fiul natural al regelui Carol I. O relaţie neobişnuit de strânsă cu acest suveran şi cu familia regală în genere (ca şi cu familia Kremnitz, alţi apropiaţi ai Palatului) pare a fi de natură să confirme presupusa filiaţie(op.cit., Humanitas, ed.2, 2010, p.327)

La început, afirmaţia mi s-a părut absurdă, şi nu aş fi luat-o în seamă dacă autorul cărţii (o demonstraţie serioasă) nu ar fi fost un respectabil istoric (Lucian Boia). Am aflat mai apoi că „mai toată lumea” spune că Tzigara-Samurcaș era fiul Regelui Carol, motiv pentru care a fost favorizat de familia regală. 

Referitor la această chestiune, aveam câteva «supărări»: nu neapărat „istoria nescrisă” care a circulat în acele vremuri drept o «convingere răspândită» (Al.Tzigara-Samurcaş = fiul ilegitim al Regelui) – ştiam că şi Regele Ferdinand şi Regina Maria au avut o relaţie destul de „complicată” -, cât: 

1) raţionamentul că „o relaţie neobişnuit de strânsă cu acest suveran şi cu familia regală [….] pare a fi de natură să confirme presupusa filiaţie”.

Bineînţeles, perspectiva mea fiind una «raţionalistă», mă gândeam pentru „relaţia neobişnuit de strânsă” se pot găsi şi alte explicaţii, chiar dacă e „neobişnuită”.

2) faptul că despre Alexandru Tzigara Samurcaş se oferă şi o altă filiaţie, mai „modestă”: de a proveni dintr-o „veche familie de mici boieri”, fiind fiul Elenei Samurcaș și a lui Toma Tzigara. 

Dacă Regele Carol I era tatăl lui Tzigara-Samurcaş, cei doi „părinţi” cine erau? Or fi fost „părinţi adoptivi”? 

3) mă mai gândeam că, în 1872 (anul aparent al naşterii lui Tzigara-Samurcaş), Regele Carol I, căsătorit cu Principesa Elisabeth von Wied în 1869, avea pe atunci un singur copil, doar o fată: Principesa Maria de România (n. 8 septembrie 1870 – d. 9 aprilie 1874) şi, în mod normal, şi-ar fi dorit un urmaş masculin (probabil tare mult!). Întrucât Carol nu fusese binecuvântat cu vreun fiu, mi se părea straniu ca, în aceste condiţii, el să fi avut relaţii cu alte femei – mai ales în situaţia tulbure a domniei sale: momentul când, venind la Principele Carol, fostul membru al Locotenenţei Domneşti, Lascăr Catargiu, îi spune „Asta una nu se poate, să lase Prinţul ţara fără Domn”, se petrecuse la 11 martie 1871 [1]. După acea, Principele Carol l-a numit pe Catargiu prim-ministru, iar situaţia din ţară s-a mai calmat. Cu toate acestea, mă cam îndoiam că, trei luni după acea (cam pe la 23 iunie 1871), s-ar fi apucat să să aibă vreo relaţie cu vreo altă femeie, care să-i dăruiască un băiat la 23 martie 1872.

4) în fine, mă întrebam: dacă Carol I este tatăl, cine este mama? Oare chiar Elena Samurcaş?

……………  

Întrucât nu am găsit încă un răspuns care să mă mulţumească pentru această întrebare (din august 2013 a început să mă tulbure „dilema”), m-am gândit să suplinez această lipsă, abordând tema aici.

Pentru început:

Ce motive avem să credem că Alexandru Tzigara-Samurcaş ar fi fost fiul Regelui Carol?   

„prea generosul meu protector” – modul în care Tzigara-Samurcaş se referă la Regele Carol

1) O relaţie „neobişnuit de strânsă” cu familia regală. 

În acest sens, ascensiunea lui profesională ar indica o asemenea relaţie apropiată: este numit Bibliotecar al Fundaţiei Carol I în 1899 (şi director în 1914), director al sus-numitului muzeu în 1906 (până în 1948!) – redenumit „Carol I” (în 1905). „În noiembrie 1916, cu puţin timp înainte de intrarea germanilor în Bucureşti, este însărcinat să reprezinte Casa regală şi Domeniile coroanei […]” («”Germanofilii”», p.327).

Dacă, în fine, aici se pot găsi destul explicaţii rezonabile (poate familia regală îi aprecia într-adevăr calităţile, el fiind un mare profesionist), pentru partea emoţională, lucrurile devin mai complicate. Şi nu atunci când e vorba de familia noastră regală, ci de cea germană: el a fost singurul român care s-a întâlnit cu Kaiserul Wilhelm II când a vizitat teritoriul ocupat al ţării, în septembrie 1917″ («”Germanofilii”», p.328). Iar dacă acest fapt îl putem, cât de cât, explica prin funcţia deţinută şi competenţei sale (prefect al poliţiei capitale, din 13 noiembrie 1916 până în ianuarie 1918), momentul întâlnirii, mai greu: el „l-a însoţit (pe Kaiser) la Curtea de Argeş, unde împăratul s-a recules la mormintele regelui Carol şi reginei Elisabeta. La prânzul care a urmat – povesteşte cu mândrie Tzigara-Samurcaş -, suveranul l-a invitat să se aşeze chiar în faţa sa, angajându-se într-o lungă convorbire; ritualul s-a repetat şi la masa de seară. La despărţire, profesorul a primit un preţios ac de cravată cu monograma imperială în diamante şi rubine […]” («”Germanofilii”», p.328). Oare de unde această apropiere? O explicaţie ar fi că Wilhelm al II-lea, rudă şi prieten cu Carol al nostru, ar fi ştiut (sau crezut?) că Tzigara-Samurcaş este fiul ilegitim al lui Carol. Bineînţeles, se pot găsi şi alte explicaţii (i-o fi plăcut Kaiserului de el ca om?)…

Pentru colaborarea cu germanii nu a suferit niciun fel de pedeapsă, ba chiar, după ce şi-a dat demisia din funcţia de prefect al poliţiei Bucureştiului, a fost renumit în această funcţie printr-un decret semnat de Regele Ferdinand şi prim-ministrul Marghiloman, în aprilie 1918 (mandatul lui a durat până la 14 noiembrie 1918).

Mai este şi faptul că Regele Carol al II-lea nu l-a schimbat pe Tzigara-Samurcaş din funcţia de director al muzeului pe toată durata domniei sale (1930-1940). Bineînţeles, acest lucru poate fi explicat prin competenţa sa, care poate ar fi fost apreciată şi de Carol al II-lea. Am găsit, în schimb, şi o altă explicaţie, care m-a cam tulburat:

[las de o parte faptul că, în 1939, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea Regelui Carol I, a editat cartea de mărturii „Din viața regelui Carol I. Mărturii contemporane şi documente inedite” – pentru că admiraţia lui pentru acest suveran care, cu atât mai mult, a fost „protectorul său”, este perfect legitimă şi explicabilă]

2) Zvonurile vremii. 

Am găsit în „România literară” un text al regretatului Zigu Ornea („Mărturisirile lui Tzigara-Samurcaş”) care abordează subiectul:

„La o distanţă apreciabilă, de opt ani, apare cel de-al doilea volum din ediţia care ne restituie Memoriile lui Al. Tzigara-Samurcaş. La vremea sa, figură proeminentă a vieţii cultural-artistice, despre Tzigara-Samurcaş se spunea că e fiul natural al regelui Carol I. Faptul mi-a fost şi mie relatat, prin anii şaptezeci, de Şerban Cioculescu. Celebrul critic literar ştia că, odată, prin anii treizeci, N. Iorga, veşnicul inamic al lui Tzigara [2], i-a cerut lui Vodă Carol al II-lea să-l desărcineze pe istoricul artei din principala sa funcţie publică. Regele Carol al II-lea n-a răspuns nimic. Revenind, cu cerinţa sa, Iorga ar fi primit următorul răspuns „Nu-l pot da afară pe unchiul meu”. Şi Cioculescu pretindea a şti lucrurile chiar de la Tzigara-Samurcaş, neputînd reproduce aici, exact, în scris, formularea criticului. Greu, desigur, de verificat această legendă, oricum posibilă, de vreme ce Tzigara-Samurcaş s-a născut în 1872 iar Carol I se afla la noi, ca domnitor, din 1866. Dar locul ocupat de viitorul profesor de istoria artei la Palatul Regal, ca om de încredere al suveranului şi secretar particular al reginei spune, poate, multe despre adevărata origine paternă a profesorului. În sprijin ar veni şi înalta protecţie de care s-a bucurat Tzigara din partea regelui, chiar de la începutul carierei, netezită ori de cîte ori se împotmolea. Evident, Tzigara afirma că introducerea sa în cercurile palatine o datora familiei Kremnitz (cu care era vecin pe strada Polonă), bine instalaţi acolo, Wilhelm ca medic, iar Mite ca amantă a regelui (o ştiu din memoriile lui Marghiloman, care o ştia de la Maiorescu), care, devenindu-i şi secretară particulară i-a scris, pe baza unor însemnări, suveranului vestitele memorii (17 volume, 1909-1912), publicate în germană. Şi pentru că am pornit să destăinui relaţii de alcov posibile, să mai menţionez că în jurnalul său din anii nouăzeci, pe cînd Tzigara îşi făcea studiile în Germania, fiind mereu în relaţii cu Mite Kremnitz (acum, după moartea soţului ei, stabilită aici şi primind o pensie viageră din partea Palatului Regal al României), Maiorescu notează că tînărul doctorand e amantul Mitei. Presupunerea, desigur, şochează mai ales datorită diferenţei de vîrstă dintre cei doi. Dar, întorcînd lucrurile şi pe cealaltă faţă, aş spune că Maiorescu ştia destule despre disponibilităţile amoroase ale fostei sale amante, Mite Kremnitz. Lucrurile sînt, aşadar, destul de încurcate cu începuturile devenirii lui Tzigara-Samurcaş, care a fost, totuşi după temeinice studii în Germania, din 1900 director al Fundaţiei Universitare Regele Carol I, în 1912 profesor suplinitor la catedra de istoria artei la universitatea bucureşteană, director al Muzeului de Artă Naţională din 1906, neizbutind să se titularizeze profesor la Bucureşti, ci, în 1926, la Cernăuţi. Piatra de temelie a Muzeului Naţional a izbutit să o pună în 1913. Dar clădirea de la Şosea, unde astăzi funcţionează Muzeul Ţăranului Român, a fost finisată tocmai în 1943 şi Tzigara nu s-a putut bucura de ea decît cîţiva ani.”

Bineînţeles, metoda asta de „surse prin oglindă” – Zigu Ornea ştie de la Şerban Cioculescu care ştie (de la cine? sau cum?) că Regele Carol al II-lea i-ar fi răspuns lui Nicolae Iorga că Alexandru Tzigara-Samurcaş este „unchiul său” – poate fi destul de supărătoare.

Mai este aici o afirmaţie care mă tulbură asemenea: că Mite Kremnitz ar fi fost amanta Regelui Carol I. Nu atât faptul în sine mi s-ar părea imposibil („obiceiul” ca regii să aibă amante este vechi), doar că nu înţeleg de ce Carol, care nu avea un urmaş masculin, ar mai fi avut relaţii cu altcineva decât Regina – iar acel altcineva n-ar fi putut să-i ofere decât un fiu nelegitim (cum Alexandru Tzigara-Sarmurcaş e pretins a fi). Din nou, e sursa „prin oglindă” – Alexandru Marghiloman o ştie de la Titu Maiorescu (care de unde o ştie?). Dar, în fine, ăsta e alt subiect….   

3) Necitind memoriile lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, nu ştiu dacă, în cuprinsul lor, dă vreo indicaţie privind pretinsa sa „filiaţie regală”.

Îl citez, de aceea, pe Vasile Docea – mai jos.

Am citit, în schimb, în cartea de amintiri a avocatului Ion Dumitrescu, „Aşa i-am cunoscut” (Ed. Eikon, ed.II, 2013, Cluj-Napoca), care a fost prieten cu Sandru Tzigara-Samurcaş (fiul lui Alexandru Tzigara-Samurcaş), că acesta într-adevăr ar fi crezut că tatăl lui era fiul Regelui Carol, iar el nepotului lui.

În ce măsura asta este un „mit familial”, o credinţă personală sau un fapt cunoscut chiar de la tatăl lui – nu ştiu. Mă întreb oare celelalte două fiice ale lui Tzigara-Samurcaş, Ana Tzigara, căsătorită Berza  (n.1908 – d.1967) şi Maria Tzigara, căsătorită Berindei (? – ?) – oare ce credeau despre originea tatălui lor?

………..

În fine, am avut bucuria să descopăr că articolul dedicat personalităţii lui Alexandru Tzigara-Samurcaş de pe Wikipedia în engleză, infinit mai amplu şi mai bine documentat decât amărâta „ciornă” de pe Wikipedia în română, abordează şi această temă: 

„A native of Bucharest, Tzigara-Samurcaș was born on April 4 [O.S. March 23] 1872,[1][2] and baptized into the Romanian Orthodox Church.[3] A popular rumor has him as the illegitimate son of Domnitor Carol I, the future King of Romania, to whom Tzigara was especially close in later years.[4][5][6] Historian Lucian Boia gives some credit to this piece of oral history, and notes that Tzigara, like Wilhelm and Mite Kremnitz, had „an unusually tight relationship” with the royal family.[7] Researcher Zigu Ornea, who notes that Tzigara may have been spreading the story around, argues: „This legend is naturally hard to verify but, in any case, it is a possible one, since Tzigara-Samurcaș was born in 1872 and Carol I was present on our throne, as Domnitor, from 1866.”[4] Like Boia, Ornea notes that Tzigara’s close relationship with the king, the king’s repeated interventions on his behalf „every time [Tzigara’s career] got stuck”, and his contacts with the Kremnitzes (including Mite, Carol’s alleged mistress) were some additional clues to a royal bloodline.[4] Historian Vasile Docea criticizes Ornea’s verdict, noting that it relies on questionable sources, and argues that, far from taking pride in this legend, Tzigara spoke „with evident pride” about his Tzigara roots.[5] According to historian Lucian Nastasă, Docea effectively „disproved” the rumor of Alexandru Tzigara-Samurcaș’s royal descent.[8] Alexandru’s mother and Carol’s alleged mistress was Elena Samurcaș, married to Toma Tzigara.[5][8] […] A while after Toma Tzigara’s death, Alexandru was adopted by his childless uncle Ioan Alecu Samurcaș (he officially took the name Tzigara-Samurcaș years later, in 1899); he was also helped with his education by the Kremnitzes, who taught him German, introduced him to high society circles, and regarded him as a son.[14] His first contacts with history and folk art came by means of his extended family, which collected and preserved documents and art objects.[15]

Articolul mi se pare foarte bine scris şi îl recomand spre citire, mai ales cu cât pentru aproape orice informaţie este oferită o sursă care poate fi verificată.

De exemplu, este tratat subiectul apartenenţei sale la francmasonerie:

„While in Rome, Tzigara was reputedly offered membership in the Freemasonry‘s Grand Orient de France, to whom many of Romanian colleagues belonged (see Freemasonry in Romania). The offer, Tzigara later claimed, was made by sculptor Ettore Ferrari, and included various perks and a promise that he would soon become a Masonic Grand Master.[60]Although widely rumored to have taken up the offer, Nastasă writes, Tzigara was probably never a Freemason.[60] […]”

Mai exact, afirmaţia se poate găsi în „Nastasă (2007), p.102-103; (2010), p.230” – adică în Suveranii universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Vol. I, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007 – la pp.102-103 şi Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor „literari” (1864-1948), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010 – la p.203.  

Despre momentul morţii lui Carol I: 

„Tzigara’s international and scholarly activities suffered from the outbreak of World War I in summer 1914, even though Romania remained neutral until mid-1916. His purported father, Carol I, died in September 1914. According to his Archbishop Netzhammer, Tzigara was deeply affected by the event: „Like a child, he loosened his suffering, deploring in front of me this terrible and unexpected loss”.[3] By then, however, Tzigara had befriended Ferdinand I, the new king, and was an admirer of Ferdinand’s wife, Marie of Edinburgh. He found that Ferdinand was „gentle”, „jocular” and usually self-effacing, „in all things the opposite of his uncle” Carol I.[4] In Queen Marie, the art historian recognized a political woman, more active in public affairs than Carol’s Elisabeth.[4][71] Tzigara also shared Marie’s artistic taste, including her passion for the work of Romanian Symbolist sculptors Oscar Späthe and Friedrich Storck (whom, in 1903, he had called them „innovators of Romanian sculpture”).[72]

Rămâne, totuşi, faptul că Tzigara-Samurcaş era germanofil, opus „antantofilismului” Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

Apare şi afirmaţia lui Carol al II-lea, „Nu-l pot da afară pe unchiul meu”, însă – de unde credeţi?, din articolul lui Zigu Ornea:

«Tzigara’s position was threatened in 1930, when Ferdinand’s deposed son Carol II retook his throne. It was alleged that Iorga, a supporter of the new king, asked for Tzigara to be removed from the royal Foundation, but that Carol had stated not being willing to sack „my own uncle.”[4][5»

Sursele [4] şi [5] sunt Z. Ornea„Mărturisirile lui Tzigara-Samurcaş”, in România Literară, Nr. 3/2000, respectiv, Vasile Docea, „La curtea iubirilor reprimate”, in Tribuna, Nr. 41/2004, p.12.  Al doilea articol, în schimb, include afirmaţia ca un răspuns la primul. 

Nicolae Iorga, însă, nu e un martor credibil în ceea ce-l priveşte pe Tzigara-Samurcaş, pe care, din cauza funcţiilor administrative deţinute în Bucureştiul aflat sub ocupaţie germană în anii 1917-1918, l-a trat în permanenţă drept «colaboraţionist». Pentru Iorga, care s-a opus timp de două decenii intrării (sale) în Academia Română, era util să creadă că persoana faţă de care nutrea o duşmănie notorie şi-ar fi întemeiat cariera pe sprijinul, chipul părintesc, al protectului său regal şi nu pe merite personale. [….]

„Celălalt argument adus în discuţie de Z. Ornea, cum că Tzigara-Samurcaş nu ar fi negat niciodată ipoteza paternităţii regale, este de-a dreptul fals. Memoriile sale cuprind pagini întregi în care autorul vorbeşte, cu vădită mândrie, despre tatăl său Toma Tzigara şi despre strămoşii acestuia. Asumându-şi această ascendenţă, nu cumva el nega implicit cealaltă ipoteză i zvonurile care o însoţeau? […]

Pe de altă parte, este incontestabil că regele Carol I l-a sprijinit în împrejurări cruciale din viaţa sa […] Sprijinul regal a avut, însă, o altă motivaţie. Ea ţine de ataşamentul regelui faţă de cultura germană. Era parte a unui model cultural, de care nu putea şi, fără îndoială, nu voia să se disocieze. Mai mult decât atât, dorea să-l vadă aplicat în România. Tzigara-Samurcaş studiase în Germania, aşadar era contaminat – sau cel puţin aşa îl percepea Carol I – de acelaşi model. La fel a procedat regele şi cu alte persoane, fie trimiţându-le să studieze în Germania, fie sprijinindu-le la întoarcere: Grigore Antipa, Oscar Obedeanu, Jean Steriadi, Otilia Mihail-Oteleşanu şi mulţi alţii. Ar trebui să trag de aici concluzia că toţi aceştia i-au fost copii naturali?” – Vasile Docea, art.cit, p.12

În următoarele pagini (pp.13-14), Vasile Docea tratează şi chestiunea presupuselor indifelităţi ale Regelui Carol I: le respinge din start, cu argumente destul de puternice. În acest sens, vă invit să citiţi restul articolului. Oh, dar am uitat să-l prezint pe autor: el este traducătorul în română a „Jurnalului” lui Carol I (despre acest subiect, puteţi urmări înregistrarea unei emisiuni cu H-R. Patapievici, „Înapoi la argument”) – deci un om cu competenţă în subiect -: 

…………

Deci, reiau întrebarea din titlu: 

O fi fost Alexandru Tzigara-Samurcaş un fiu nelegitim al Regelui Carol I? 

Am pornit de la nelămuririle mele iniţiale (din august 2013), am adăugat presupusele motive pentru care am suspecta o asemenea filaţie, apoi am citat câteva lucruri care mi s-au părut lămuritoare.

Intenţia mea nu a fost să procedez în felul în care erau scrise, de exemplu, unele articole de acum câţiva ani despre Constantin Noica (cu un titlu gen „Guru al comunismului?”, şi un articol care, mai în tot cuprinsul său, neagă întrebarea din titlu). Pur şi simplu, am vrut să ridic această întrebare – care, în opinia mea, trebuia pusă.

Un răspuns sigur nu vă pot formula. Vă pot spune doar ce cred eu: personal, mă îndoiesc că Alexandru Tzigara-Samurcaş era fiul ilegitim al Regelui Carol I, şi nu văd vreo dovadă obiectivă privind afirmarea „paternităţii sale regale” (ci doar „inducţii”).

Cu toată deschiderea, primesc completări informaţionale sau afirmarea altor opţiuni 🙂

______

Note: [1] Data am preluat-o din biografia realizată de Mite Kremnitz, „Regele Carol al României” (apărută în 1903 la Berlin şi în 1904 la „Casa Şcoalelor” din BUcureşti) – ediţia din 1995, Ed.Porţile Orientului, Iaşi, p.55.

[2] Duşmănia lui Iorga a venit după 1918 datorită colaborării lui Tzigara-Samurcaş cu ocupantul german, cu toate că Tzigara-Samurcaş fusese naşul lui de cununie în 1901 – la căsătoria cu Ecaterina Bogdan (sora istoricului Ioan Bogdan) la Șcheii Brașovului.

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie, Jurnal

7 răspunsuri la „O fi fost Alexandru Tzigara-Samurcaş un fiu nelegitim al Regelui Carol I?

  1. Asta e o chestiune in care realitatea se impleteste cu fictiunea, fiindu-ne foarte greu sa delimitam granita unde sfarseste realitatea si dincolo de care incepe fictiunea. „Nu-l putea da afara pe unchiul lui”, spusese Carol, pentru ca, probabil n-aveau de impartit ceva, dar pe Nicolae, fratele sau?

  2. E ageră observaţia dumneavoastră! Mă întreb: de ce ar fi aplicat Carol al II-lea pentru fratele său (Principle Nicolae) un tratament mult mai dur decât un presupus „unchi” – care, în atare situaţii, ar fi însă bastard (Samurcaş) şi care, totuşi, atrăsese duşmănia unui intelectual pe care îl respectiva şi care era un mare susţinător al său (Nicolae Iorga) [Din câte ştiu, Iorga este singura persoană căruia Carol al II-lea îi spunea „Domnule profesor” şi nu „Iorga”, precum celorlalţi]?

  3. Pai ceilalti erau cam de o varsta cu el. Daca nu erau de-o varsta, erau sigur slabi la coruptie. Cu Nicolae avea de impartit un regat – era al doilea fiu regesc – si un statut. Si unul, si celalalt aveau starea civila neconforma cu prescriptiile in vigoare. Nicolae era mai disculpat decat frate-sau in chestiunea amorului personal. Mai erau si altele. Intre cei doi a izbucnit un conflict in care Nicolae a scos pistolul si a tras. Intre glont si Carol s-a interpus Maria, care l-a incasat ea. Istoricii ignora voit evenimentul.

  4. E bine sa-l citim pe domnul profesor Lucian Boia, despre care un distins ofiter, veteran de razboi, de doua ori ranit, de trei ori decorat, ne spunea ca ne poarta pe drumuri de pierzanie, dar e bine sa-l citim si pe domnul academician Ioan Aurel Pop, care a facut o recenzie la cartea primului.

  5. De fapt nu este o recenzie, este un fel de carte răspuns (cum a dat Matei Cazacu pentru Neagu Djuvara): „Istoria, adevărul şi miturile” (Editura Enciclopedică, 2002): http://www.george-damian.ro/cazul-lucian-boia-demitizarea-demitizatorului-2727.html

  6. Da. Asa este. Trebuie sa o citesc si eu. Sa vad daca o au la BCU.

  7. Macrina Oproiu

    Imi place articolul ! In sfarsit, un subiect documentat, pe surse, cum se spune ! Concluzia mea e aceeasi !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s