În dialog cu Ştefan Paraschiv (7) Regele Mihai

Dragă Ştefan Paraschiv,

Despre meritele Regelui Carol I (pe care tu îl descrii drept „primul şi cel mai bun rege român, un om disciplinat şi strict, conducătorul României în Războiul de Independenţă”, „modelul regelui ideal”) şi a Regelui Ferdinand I nu cred că trebuie să mai discutăm.  

Controversele încep după ei. Tu scrii: „Carol al II-lea şi Mihai I s-au dovedit a fi cei mai nefaşti monarhi români”. Aici, nu sunt de acord: Carol al II-lea s-a dovedit „cel mai nefast monarh român”. Despre Mihai, cred, în schimb, că s-a dovedit a fi un Rege!

Prin actul de la 23 august 1944, eu cred nu că „s-a distrus ţara”, ci să „s-a salvat ceea ce se mai putea salva”. Până la abdicarea forţată (insist asupra termenului), Regele Mihai a fost un „pilon anticomunist”, întârziind instaurarea acestui odios regim până la 30 decembrie 1947.

După cum am scris, nu consider 23 august drept o trădare, iar abdicarea cu atât mai puţin. Tu scrii:Aud formula Abdicare forţătă. Nu l-a obligat nimeni să semneze şi să nu lupte, revanşându-se, până la capăt”. În această afirmaţie, nu ţii cont de: 1. faptul că Palatul fusese încercuit de trupele „Tudor Vladimirescu”; 2. Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej îl ameninţaseră cu uciderea a 1000 de studenţi; 3. dacă ar fi dat ordinul arestării sale, Petru Groza şi-ar fi folosit pistolul din buzunar; 4. în faţa tancurilor sovietice şi a celor decise la Moscova nu prea mai erau lucruri de făcut (înlăturarea monarhiei era inevitabilă); 5. cu adevărat important pentru Rege şi pentru ţară nu era să amâne inevitabilul abdicării, ci să salveze dinastia – lucru pe care l-a putut face numai plecând în exil. 

Cât priveşte afirmaţia că Regele Mihai „este un criminal„, ea mă duce cu gândul la articolele de genul „Regele Mihai ultimul CRIMINAL DE RAZBOI AL PLANETEI„, sau la imagini precum cea de aici

criminali de razboi

Dragă Ştefan, Regele Mihai nu a fost un criminal de război! Lui nu i se pot imputa în niciun fel victimele din timpul războiului sub Conducătorul Antonescu (1939-1944), din moment ce rolul său era decorativ; şi nici victimele dintre cei 150.000 de români capturaţi de sovietici şi duşi în lagăr (după 23 august 1944), pentru care nu el este vinovat – ci sovieticii a căror „inteligenţă diavolească” au ştiut să exploateze din plin situaţia în care se afla România, nerespectând nicio înţelegere:

“Au fost totuşi persoane apropiate de mareşal care au rămas convinse că Antonescu ar fi putut ajunge la un armistiţiu mai puţin dezastruos ca acela decretat de regele Mihai în seara de 23 august, care a permis sovieticilor să facă, în ciuda promisiunilor din aprilie-mai 1944, peste 150.000 de prizonieri – după ce armata română depusese armele pe tot frontul – şi să tărăgăneze apoi câteva săptămâni până să fie semnat oficial armistiţiul de către ambele părţi. Ele uită că această improvizare se datora tocmai faptului că Antonescu nu ştiuse să profite, de la 1 iunie 1944 deja, de asentimentele sovieticilor de a încheia armistiţiul în condiţiile lui!” – Neagu Djuvara (“Misterul telegramei de la Stockholm”, 2012, pp.59-60).

În rest, eleganţa cu care, la împlinirea vârstei de 90 de ani, ai omagiat un „trădător criminal” – aici te tachinez un pic 🙂 – îţi aduce ţie toată cinstea: „merită un respect deosebit”, „este un om respectabil”, „Rămâne regele ţării” – „Trăiască Regele!”. 

Cât despre monarhie (de care România ar fi „legată ombilical” – întrucât „tradiţional, românii sunt monarhişti”), om vedea. Mai întâi, dragul meu, trebuie să scăpăm de securişti 🙂

…………

Pentru Ion Antonescu am făcut un portret „ce apreciez” şi „ce condamn”, din considerente istorice.

Pentru Regele Mihai, pentru care nu mă voi angaja în aprecieri metaistorice (cum, ca monarhist, aş fi tentat) [*], voi introduce o a treia măsură: „ce NU condamn”:

[în treacăt scriu, doar, că apreciez gestul său de a-l numi pe Antonescu, la 22 august 1941, drept Mareşal al României, „pentru serviciile aduse Patriei şi Tronului pe câmpul de bătălie în conducerea războiului nostru pentru dezrobirea hotarelor de răsărit”

1. numirea lui Antonescu drept «Conducător» – „preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea Statului Român”;

2. faptul că nu a luat nicio poziţie oficială faţă de trecerea Nistrului, alături de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu;

3. vizita la est de Nistru din 30 iulie – 7 august 1942, în Crimeea (la Mariapol şi Tangarov)”interpretată în unele lucrări ca o dovadă ca acesta era de acord cu teoria lui Ion Antonescu, că «războiul se duce până la înfrângerea definitivă a inamicului; prin urmare, lupta Armatei române la răsărit de Nistru era normală»” (p.293). Eu aş interpretat-o diferit: ca o dovadă a preocupării pentru trupele române care, de bine, de rău, luptau pe front.

“Mareşalul Antonescu a insistat să-l însoţesc pe front. Asta după refuzul de a merge în Transnistria. Am luat avionul de la Bucureşti şi am mers direct în Crimeea. După vizitarea mai multor puncte ale frontului, ne-am întors spre ţară” – Regele Mihai („Convorbiri”, 2008, Humanitas, p.99);

„[…] în Basarabia am fost de bună-voie împreună cu Antonescu. Tighina, Cernăuţi… […] Mai târziu, Antonescu a insistat să merg şi la Odessa şi în Transnistria. Am refuzat net. «Noi n-aveam ce căuta acolo, ăsta nu e pământ românesc, eu nu mers» – i-am spus. Nu i-a plăcut refuzul meu, dar n-a avut încotro. În 1942, totuşi, am acceptat să merg în Crimeea. Mareşalul a ştiut că o fac împotriva voinţei mele, că are în mine un adversar al continuării războiului. […]” – Regele Mihai (op.cit, p.156)

4. faptul că a decis încetarea imediată a focului împotriva Uniunii Sovietice la 23 august 1944, înaintea semnării armistiţiului; 

„Încetarea ostilităţilor a fost prima noastră dovadă că vrem într-adevăr armistiţiu. Ce-ar fi trebuit să facem? Să spunem că vrem să ne retragem din Axă şi, în exact acelaşi timp, să continuăm războiul? E un nonsens.” – Regele Mihai („Convorbiri”, M.Ciobanu, 2008, p.181)

5. faptul că nu l-a graţiat pe Ion Antonescu în iunie 1946;

„Condamnarea sa la moarte reprezenta o capcană şi pentru mine: dacă aş fi consimţit să-l graţiez, aş fi fost înfierat “nazist”; dacă, însă, i-aş fi refuzat graţierea, aş fi fost considerat lipsit de “patriotism”. Mareşalul a înţeles bine această dilemă şi de acea a refuzat să facă cerere de graţiere.” – Regele Mihai

„După lovitura de stat de la 23 august 1944, Regele preia stindardul anticomunist purtat de Antonescu de-a lungul guvernării sale. În bătălia sa împotriva comunismului, Regele ar fi pierdut enorm dacă ar fi arătat cea mai mică simpatie faţă de omul pe care nu numai ruşii, dar şi occidentalii îl considerau criminal de război. De altfel, înaintând Regelui cererea de graţiere, comuniştii i-au întins o veritabilă capcană. Dacă ar fi semnat-o, mai mult ca sigur monarhia ar fi luat sfârşit în România în vara lui 1946, şi nu pe 30 decembrie 1947.”Ion Cristoiu

„E adevărat că procesul lui Antonescu din mai 1946 s-a desfăşurat în cel mai pur stil sovietic. Dar cred că soarta lui Antonescu să fi fost aceeaşi chiar şi dacă – prin absurd – ar fi fost judecat de anglo-americani.” – Adrian Cioroianu

„Politica externă dusă alături de Germania şi politica internă au fost un eşec total, pe fondul victoriilor militare ale aliaţilor pe fronturile din Europa, care, cu timpul sau la sfârşitul războiului, au pus în aplicare deciziile adoptate în cadrul Conferinţei de la Moscova, din perioada 19-30 octombrie 1943. Atunci şi acolo, la 30 octombrie au fost adoptate două documente importante pentru viitorul continentului şi liderii unor state: «Declaraţia cu privire la răspunderea hitleriştilor pentru atrocităţile comise» şi «Declaraţia celor patru state cu privire la securitatea generală», care au prevăzut: judecarea şi pedepsirea tuturor celor vinovaţi de crime, pedepsirea principalilor criminali de război conform hotărârii comune a guvernelor aliate, cât şi impunerea capitulării necondiţionate a statelor Axei. Pe acest fond şi cadru politic şi militar s-a decis soarta lui Ion Antonescu […] care a sfârşit răpus de gloanţele plutonului de execuţie, afirmând: «Las ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău, iau asupra mea, în afară de crimă». („Mareşali ai României”, p.300)

6. abdicarea din 30 decembrie 1947 – din motivele sus-menţionate;

Din cele ce au urmat după aceea până astăzi nu cred că este momentul să discutăm. 

____

Notă: [*] Totuşi, dacă ar fi să le formulez, acestea ar fi: anti-legionarismul / anti-comunismul / anti-totalitarismul – adică liberalismul şi spiritul său democratic. 

Anunțuri

13 comentarii

Din categoria În dialog cu Ştefan Paraschiv, Istorie si Civilizatie

13 răspunsuri la „În dialog cu Ştefan Paraschiv (7) Regele Mihai

  1. Pingback: Recapitulare (25) Copacul cu răvaşe | tudorvisanmiu

  2. Ceea ce istoria n-a scuzat niciodata actorilor ei a fost lipsa de curaj. Pe cand strabunul sau, Carol I, sau se pregatea sa lupte cu rusii, cand acestia amenintau sa ocupe Romania si sa-i dezarmeze soldatii, Mihai n-a stiut cum sa faca mai bine sa nu-i supere. Totdeauna problema fostei sale majestati a fost, nu cum sa disocieze binele de rau, ci de cum sa apuce produsul digestiei de partea sa cea mai curata. Si tendinta asta a imprimat-o tuturora, de la primul sfetnic si pana la ultimul supus. Au fost si exceptii, ei devenind eroi, martiri sau apatrizi.
    Nu mai adaug ca e si un mare mincinos. El a spus intr-un interviu, dupa 1990, ca, din spirit de fronda fata de trecerea Nistrului, el, in calatoriile sale pe front, nu depasea niciodata mult depasita granita. Pai il contrazic filmele si fotografiile din epoca (vizita la Sevastopol).
    Se bate pasul pe loc, in ceea ce priveste lucrurile, care au fost demult lamurite. Toata euforia declansata in jurul sau vine din convingerea nemarturisita a unor virtuale oportunutati.

  3. „El a spus intr-un interviu, dupa 1990, ca, din spirit de fronda fata de trecerea Nistrului, el, in calatoriile sale pe front, nu depasea niciodata mult depasita granita.” -> Domnule Vasilescu, chiar v-aş ruga să-mi indicaţi care este acel interviu (de care am mai tot auzit), pentru că, în volumul de convorbiri cu Mircea Ciobanu publicat în 1991, el admite fără nicio problemă că într-adevăr a mers la Sevastopol.

  4. Nu-l pot preciza cu exactitate. E si scris, dar trebuie cautat si in cele TV. Eu de acolo cunosc amanuntul, pe care ulterior l-am gasit si scris, undeva intr-un ziar. Cineva cred ca i-a sugerat ca, pentru a arata cat se delimita el de actiunile lui Antonescu, sa recurga si la astfel de artificii. L-a sfatuit prost. Cartea lui Ciobanu e publicata in 1995. Interviurile pe pelicula sunt altceva si sunt venite la 8/9 ani distanta de la editarea cartii. Problema prezinta importanta, dar numai pentru a califica pozitia sa in raport cu situatia si obligatiile Romaniei.

  5. Marian

    Daca rusii nu doreau un rege pe tronul României, Mihai de mult avea soarta celorlalte monarhii vecine.

    Însa rusii fusesera deja criticati de catre americani (dar nu si de englezi, rudele regelui) pentru ca se amesteca prea mult în democratia româneasca, pe care se angajasera sa o respecte.

    Prin urmare, rusii au asteptat pâna când tratatul de pace a fost semnat (1946) si ratificat (1947), pentru ca România sa devina din nou suverana, si apoi l-au debarcat, cu acceptul acestuia. Americanii nu mai puteau interveni cu nimic, în afara de proteste diplomatice. Deci întârzierea bolsevizarii RO a fost opera lui Stalin, nu a lui Mihai.

    I se permitea sa-si pastreze proprietatile, chiar cetatenia, si mai primea si 3 milioane de dolari ca despagubiri (confirmat de arhivele desecretizate engleze). Tratativele le-a dus Elena. Însa când în presa occidentala a „transpirat” partea secreta a târgului, comunistii i-au luat mai întâi cetatenia, apoi proprietatile, si l-au lasat sa se descurce cum o vrea. În tot acest timp, matusile rosii, colaborationiste, n-au patit nimic, spre deosebire de o alta ruda regala, de care am povestit mai sus.

    Recunostinta regilor nu a existat, nu exista si nu va exista niciodata. Atât Anto cât si Maniu (dar si multi altii, printre care si legionari, si comunisti si socialisti) si-au dat seama prea târziu de asta. Voi când oare?

  6. Dragă Marian,
    Chiar vreau să văd şi eu arhivele 🙂

  7. Marian

    Întrucât vei ramâne oricum regalist, ti le poti cauta si plati singur… 🙂 sunt disponibile pe net, dar costa, iar eu nu sponsorizez cauze pierdute, adica regalitateai 🙂 .

  8. Desigur că le plătesc singur. Îmi dai măcar un link? 😀

  9. Pingback: Documente diplomatice despre abdicarea Regelui Mihai (30 decembrie 1947) | tudorvisanmiu

  10. Marian

    Sunt poze cu el pe front. La Simferopol, la Sevastopol si multe neclasificate.

  11. Ion CelFaraDeMormant

    In Romania familia Hohenzollern a primit tronul falimentara fiind, poporul roman platind debitele lui Karol I in afacerea Strouseberg, si imbogatind-o pe spinarea lui.
    Despre ex regele Mihai, Iosif Constantin Dragan in „Maresalul Antonescu” spune ca „trebuie judecat, faptele fiind imprescriptibile, fiind criminal de razboi, gratiator de tigani jefuitori si asasini si principalul responsabil pentru ~300000 soldati romani luati prizonieri in 23-24 august 1944, a dat tara pe mana rusilor fara nici o grarantie, nu a protestat cand acestia au demontat uzinele si instalatiile industriale si le-au carat in Rusia…”
    Si intrebarea fireasca daca pe Mihai nu il interesa decat Romania ce au cautat trupele romane sub comanda lui la Budapesta, in muntii Tatra si oriunde aiurea in vestul Europei generand ~1 milion de soldati romani morti pentru a obtine ce, statutul de tara ocupata, de gubernie, sclavi ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s