În dialog cu Ştefan Paraschiv (6) Mareşalul (II) Portret alb-negru

Motto: „Persoanele nu contează, contează doar ceea ce ele reprezintă.” – Ion Antonescu

În articolul trecut, am uitat să fac foarte necesara precizare că toate judecăţile formulate de mine au strict criterii istorice. Este un aspect important, pentru că pentru personalităţi istorice există (şi se aplică foarte des) judecăţi metaistorice – adică cele care crează mituri. Când Ion Antonescu a spus că „nu persoanele contează, ci ceea ce ele reprezintă” – el exprimă aici foarte sugestiv un principiu al mitizării: „nu persoanele istorice contează, ci ceea ce ele reprezintă pentru noi”.  

Astfel, dacă pe criterii istorice Ion Antonescu nu este considerat un erou (decât al Primului Război Mondial – cum am susţinut eu), asta nu înseamnă că el nu ar putea reprezenta un erou pentru alţii (inclusiv pentru tine). Iar pe terenul judecăţilor metaistorice nu există argumente şi contra-argumente: acestea funcţionează doar dacă ne coborâm cu picioarele pe pământ-ul istoriei. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să şi zburăm în lumea miturilor: ele sunt, într-adevăr, necesare pentru orice comunitate (deşi nu toate sunt benefice)!

Totuşi, întrucât voiesc să judec istoria doar cu criterii istorice, eu voi rămâne pe pământ 🙂

………

Acum, despre Mareşal:

(1) CE APRECIEZ: 

1. a fost (poate e puţin spus) un militar şi un comandant foarte abil – lucru dovedit în participarea la Al Doilea Război Balcanic (1913), Primul Război Mondial (1916-1918) şi la războiul contra Ungariei – campania de dincolo de Tisa (1919).

„Nu am întâlnit în viaţa mea militară un ofiţer care să îndeplinească toate condiţiile unui militar desăvârşit, atât ca cunoştinţe, cât şi ca caracter şi calităţi morale.” – generalul Constantin Prezan despre Antonescu

Despre meritoria activitate militară a lui Ion Antonescu din perioada 1902-1920 s-a scris în detaliu, sintetizat şi bine documentat, în «Mareşali ai României» (Ed.Rao, 2012) – pp.302-315 (şi urm.), din care voi cita în cea mai mare parte a articolului. 

2. avea o cultură militară impresionantă: 

„Respingând ideea rolului predominant al unei categorii de forţe armate sau gen de armă în război, colonelul Ion Antonescu afirma: «… glonţul nu a putut distruge omenirea şi oricare ar fi progresele pe care le va aduce viitorul, nici avionul nu va reuşi să o distrugă. [….]». Întreg demersul teoretic în problematica prefigurării viitorului războiului era susţinut şi argumentat prin exemple din istoria militară universală şi naţională, din Antichitate până la sfârşitul Primului Război Mondial, fapt ce făcea dovada unei culturi militare impresionante.”

Un alt exemplu de erudiţie istorică militară este oferit în Testamentul său: 

«Scipio Africanul a urmărit pe Hanibal peste câmpurile Franţei, ale Spaniei, ca să-l înfrangă pe nisipurile fierbinţi ale Africii, la Zama, răzînd de pe suprafaţa pământului marea Cratagină. Astfel, el a pus bazele strălucirii Romei. Ca şi Temistocle şi Vespasian, care şi-au servit ţara, şi el a murit în exil.
Îmi vin în minte, în aceste clipe tragice ale vieţii mele, fără să mă gândesc că aş putea fi comparat cu ilustrul general român, cuvintele pe care el, pornind în exil, le-a adresat, de pe puntea corabiei, poporului său: „Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămane nici cenuşa mea”.»

3. În timpul cât a fost „şef interimar” al Marelui Stat Major al Armatei (decembrie 1933-decembrie 1934), a propus un adevărat program de reformare al armatei, atât de necesar…. 

«În toamna anului 1933, generalul Ion Antonescu a avut o ascensiune spectaculoasă în ierarhia militară, fiind numit începând cu 1 decembrie 1933 în funcţia de subşef al Marelui Stat-Major, cu împuternicirea de a ţine locul şefului acestei structuri de bază a armatei» (p.320), urmând în această funcţie „ponderatului” generalul de divizie Constantin Lăzărescu

„Dornic să rezolve cât mai repede situaţia din armată, pe care o considera necorespunzătoare, a impus un stil de muncă sufocant pentru ofiţerii din Marele Stat-Major […]” (op.cit, p.321). În scurt timp, cu un ritm de lucru „infernal”, a reuşit să înainteze Minsiterului Apărării Naţionale şi CSAT (Consiliul Superior al Apărării Ţării) [veche instituţie!] planul privind organizarea, dotarea şi aprovizionarea armatei (9 ianuarie-21 februarie 1934), un „plan de înzestrare a armatei” pentru CSAT (12 martie 1934) şi, în fine, a prezentat în faţa şefilor de state-majore de la marile unităţi „un adevărat program de reorganizare şi pregătire a armatei” (30 martie-3 aprilie 1934) (op.cit, pp.321-322).

«Actuala situaţie este anormală: avem Comandamente şi servicii mult prea numeroase. S-au răsturnat proporţiile anormale şi am pompat întreaga viaţă şi sevă a Armatei în profilul Serviciilor şi Comandamentelor în loc de a le folosi în interesul trupelor combatante.” – Ion Antonescu 

În pofida tuturor meritelor sale şi a formidabilelor planuri şi acţiuni, ascensiunea lui a ridicat mai multe probleme: 

1. „era o situaţie aparte în istoria armatei române (dar nu o premiseră – vezi lista şefilor Statului Major, n.m.), când un general de brigadă urma să aibă în subordine sau să colaboreze cu generali de divizie şi corp de armată, situaţie greu de acceptat şi tolerat, chiar în condiţiile în care majoritatea generalilor armatei recunoşteau capacitatea, seriozitatea şi hărnicia celui numit în această funcţie […]” (op.cit, p.320);

2. „Promovat în perioada guvernării liberale”, era considerat „omul Brătienilor”, iar ascensiunea lui „era privită, cu temei, ca o favoare a primului-ministru liberal I.G. Duca, cel care îl cunoştea atât de bine şi îl aprecia în aceaşi măsură pe generalul Ion Antonescu încă din perioada Războiului de Întregire […]” (op.cit, p.321).

„Având sprijinul (prim-ministrului) şi susţinerea ministrului apărării, erau create toate premisele pentru o conlucrare benefică şi o aşezare a sistemului militar românesc pe baze noi, la nivelul cerinţelor care decurgeau din situaţia geopolitică din Europa, pe fondul ascensiunii forţelor politice extremiste în multe state de pe continent.” (p.321).

Dar (ce ironie a sorţii), după asasinarea lui I.G. Duca de către legionari (29 decembrie 1933) a urmat prim-ministru Gheorghe Tătărescu (5 ianuarie 1934), „din aripa liberală opusă Brătienilor, prin urmare nu un susţinător necondiţionat al generalului Ion Antonescu”.

3. În fine, intrând în conflict direct cu generalul Paul Angelescu, membru al camarilei carliste, în plină „Afacere Skoda”, a fost în cele din urmă destituit din funcţie, la 11 decembrie 1934, lucru care „a generat un adevărat scandal în parlament şi în presa vremii, în cea mai mare parte favorabilă acestuia„.  

„Şi pentru că lumea îşi dă seama că de modul cum e îndeplinită sarcina de şef al Marelui Stat-Major atârnă pregătirea apărării noastre naţionale … e firesc să se întrebe pentru ce i s-a dat generalului Antonescu acum un an conducerea Marelui Stat-Major şi pentru ce o părăseşte acum? Ce s-a întâmplat în acest interval? Să nu se spuie că generalul Antonescu n-a fost la înălţimea speranţelor care au fost puse în el; căci nimeni n-ar crede asta […]” – inginerul N. Miclescu, în cadrul unei şedinţe al Senatului (Monitorul oficial, nr.13/ 21.dec.1934, p.125)

Din fericire, după 3 ani, în decembrie 1937, Regele Carol al II-lea constatând situaţia deplorabilă a armatei („în armată este o boală cronică, se bate apa în piuă, comandamentul s-a învechit, s-a pierdut din vigoare şi a crescut în favoritism şi admiraţie mutuală”), s-a întâlnit cu generalul Antonescu, discutând problemele ce ţineau de apărarea naţională – discuţie în urma căreia a fost numit Ministrul Apărării Naţionale în guvernul Goga-Cuza (pp.325-326), apoi guvernul Miron Cristea – din care, din motive mai complicate, şi-a dat eventual demisia, la 30 martie 1938 – fiind nedreptăţit de regimul carlist cu izolarea la mânăstirea Bistriţa, pentru care şi-a dat demisia din armată (iulie 1944).  

«Se încheia, astfel, cariera militară de 36 de ani a unui foarte bun, corect, cinstit şi loial ofiţer al armatei române, adulat şi controversat, privit ca un pericol pentru regimul regelui Carol al II-lea, dar şi ca o speranţă pentru ţară […]» (op.cit, p.328)

4. a fost “omul necesar” al anului 1940, în contextul rapturilor teritoriale suferite şi al ascensiunii Mişcării Legionare. Consider abdicarea Regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940) un lucru binevenit.

În privinţa declarării Statului Naţional Legionar, cred că a fost „o alegere proastă” (nu „una mai bună nu se putea face”, cum consideri tu), dar a fost necesară – sau, cum scrii tu: „colaborarea dintre Antonescu şi legionari a fost impusă de conjunctura politică”.

Mă bucură, în schimb, că:  

5. a scăpat de legionari în urma rebeliunii lor din 21-23 ianuarie 1941(pe care el, într-un fel, a antrenat-o), după ce aceştia se dedaseră la nişte crime cumplite (masacrele de la Jilava): «descinderi, arestări ilegale, schingiuiri, deposedări de averi, făptuite împotriva evreilor şi a creşţinilor… mobilul fiind răzbunarea politică, răzbunarea personală şi profta de jaf». [Momentele rupturii de legionari sunt foarte abil imaginate în „Delirul” lui Marin Preda].

6. a recuperat Basarabia şi Bucovina de nord în anul 1941.

7. a rămas „omul necesar” al României (mai ales în privinţa relaţiilor cu Germania) până în 1943/1944 – când ar fi trebuit să devină „omul necesar” pentru încheierea păcii (rol pe care nu şi l-a asumat «din plin»).

8. s-a apărat în mod demn şi corect în faţa tribunalului comunist, în timpul parodiei de proces care i s-a făcut; 

9. nu s-a abătut de la principiile sale nici în clipa morţii („Testamentul” său stă mărturie pentru acest lucru);

Alte două chestiuni, mai mărunte, ce ţin de aspecte umane:

10. a readus-o pe Regina Elena în ţară:  

„Niciodată nu voi putea uita nobleţea uneia dintre primele măsuri luate de Mareşal după venirea sa la conducerea Statului, şi anume invitarea mamei mele de a reveni în Ţară din exilul ei.” – Regele Mihai

11. l-a numit mareşal pe Regele Mihai:

„Întărirea autorităţii regelui Mihai I l-a preocupat în mod constant pe generalul Ion Antonescu, care a considerat potrivit ca demnitatea de «Mareşal al României» să-i fie oferită regelui chiar de ziua naţională” – la 10 mai 1941 (op.cit, p.288)

12. s-a preocupat de securitatea Regelui Mihai, într-un mod uneori excesiv;

Post-facto, apreciez:

13. faptul că rămâne un exemplu pentru calităţile sale – de la care putem învăţa; 

Lista este probabil în mod fatal incompletă, astfel încât alte „bile albe” îţi propun să le găseşti tu 🙂

…………..

(2) CE CONDAMN 

1. temperamentul lui destul de imprevizibil: 

Un exemplu: În 1919, „revenit în ţară de la Varşovia, a avut neplăcuta surpriză de a nu se regăsi pe lista celor care fuseseră propuşi la înaintarea în grad, drept pentru care, într-un exces de furie, şi-a depus demisia din rândul cadrelor active ale armatei. Demisia i-a fost respinsă, şi a fost rezolvată situaţia în legătură cu înaintea la gradul de colonel […]” (op.cit, p.316).

A doua oară şi-a depus demisia, „pe considerentul că onoarea i-a fost grav ştirbită”, după ce, intrând într-un conflict cu ministrul apărării Henri Cihoski din guvernul Iuliu Maniu, cu care avea „un conflict mai vechi, declanşat în 1922”, a fost trimis de acesta, ca „un act de răzbunare”, ca «secretar general la Bălţi». Din fericire, demisia lui nu a fost acceptată nici de această dată 🙂

A treia şi ultima oară şi-a depus demisia (de data aceasta acceptată!) la 12 iulie 1944, considerându-se „nedreptăţit şi dezonorat”, după ce, căzut în dizgraţia camarilei regale şi fiind izolat „instituţional”, criticase cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord – lucru care i-a adus izolarea „fizică” la mânăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea (9 iulie 1940).

2. xenofobismul său: 

„[…] îl detestam şi i-o arătam ori de câte ori puteam. Îl detestam cum detest din principiu pe toţi cei care, fiind prima generaţie care vorbesc româneşte, au pretenţia nu numai să ne conducă, dar să ne şi înveţe să simţim româneşte şi cum să ne facem datoria faţă de neam. Pe aceştia, am învăţat din casa părintească să-i detest […]” – Ion Antonescu referindu-se la generalul Cihoski într-un memoriu din 1938, adresat generalului Gheorghe Argeşanu (apud op.cit, pp.319-320)

„Relatarea consemnată scoate în evidenţă latura xenofobă a personalităţii lui Ion Antonescu, care s-a accentuat, i-a influenţat poziţia, atitudinea, discursul, acţiunea politică, atitudinea faţă de unele minorităţi etnice, în perioada când a îndeplinit funcţia de Conducător al statului român.” (op.cit, p.320) 

„Că nu a fost un antisemit manifest în perioada interbelică este un fapt real, că după bătălia de la Stalingrad a fost moderat în soluţionarea problemei evreieşti este, de asemenea, adevărat. Acestea însă nu scuză excesele de limbaj, profund antisemite, şi mai ales consecinţele funeste ale actelor sale administrativ-politice împotriva populaţiei evreieşti şi a celei rrome din anii 1940-1942.” – Virgiliu Ţârău

3. „politicile rasiale” (mai ales antisemite) 

„Intrarea generalului Ion Antonescu în guvernele Goga-Cuza şi Miron Cristea, controlate şi manipulate de regele Carol al II-lea, care la 10 februarie instalase un regim de dictatură regală, a marcat momentul implicării acestuia în afacerile politice ale ţării, l-au adus în contact cu lideri ai extremei drepte şi l-au făcut părtaş la primele măsuri considerate ca antisemite, adoptate începând cu ianuarie 1938, odată cu adoptarea legii privind revizuirea cetăţeniei române, care avea în vedere o parte a populaţiei evreieşti, despre care se considera că a obţinut cetăţenia română în mod şi prin mijloace ilegale.” (op.cit, pp.326-327)

Despre „Holocaustul românesc” am scris în articolul trecut (citând din Raportul Final „Elie Wiesel”).

4. nu a încercat să-l salveze pe marele istoric Nicolae Iorga (ar fi putut să-l escorteze până la graniţă, de unde să fie trimis în străinătate – cum indirect „propunea” Marin Preda în «Delirul»; bineînţeles, se poate ca istoricul să fi refuzat) şi pe economistul Virgil Madgearu;

5. şi-a asumat toată conducerea ţării, într-un mecanism total dependent de persoana sa, în contextul în care sănătatea sa nu îi permitea o asemenea „dedicare totală”; 

„Deşi se acuză lipsa calităţilor politice la mareşalul Antonescu, trebuie arătat că el a condus cu abilitate şi performanţă o serie de acţiuni politice cum au fost detronarea lui Carol al II-lea, negocierile cu partidele politice, organizarea plebiscitelor, succesele propagandei. Cauzele erorilor se află atât în uzura stării sale fizice şi psihice, cât şi în faptul că a condus o dictatură care i-a oferit posibilitatea şi condiţiile de a rămâne singur în faţa unor decizii copleşitoare.” – Alex Mihai Stoenescu

Problemele lui de sănătate sunt dovedite şi de faptul că Antonescu „nu a fost prezent nici măcar o zi pe frontul de la Stalingrad şi Caucaz. Bolnav, poate şi descurajat de situaţie şi presimţind dezastrul, Ion Antonescu nu a mai fost elementul mobilizator, coordonator, de legătură cu comandamentele germane, aşa cum o făcuse în vara anului 1941″ – ceea ce a contribuit (într-o oarecare măsură) la dezastrul bătăliei de la Stalingrad. “Cea mai mare parte a timpului a petrecut-o în Bucureşti şi la reşedinţa sa din Predeal, de unde conducerea treburile ţării şi ale armatei, oarecum rupt de realităţile de pe front. Catastrofa trupelor germane şi române la Stalingrad, în perioada noiembrie 1942 – februarie 1943, a marcat pierderea iniţiativei strategice germane pe frontul de est şi apariţia disensiunilor în relaţiile de comandament române şi germane” (op.cit, p.345).

„Mă gândesc doar că Antonescu a îndrăznit să-şi asume o răspundere mult prea mare pentru un singur om, într-un moment când un om singur nu însemna nimic faţă de grozăvia unui război.” – Regele Mihai („Convorbiri”, M.Ciobanu, 2008, p.162)

6.  Decizia de a transforma Basarabia şi Bucovina în guvernăminte, după ce fuseseră eliberate

„Decizia de a transforma Basarabia şi Bucovina în guvernăminte, după ce fuseseră eliberate, este o mare eroare a lui Antonescu. Nimeni nu a reuşit până acum să explice nevoia de a organiza două provincii româneşti ca nişte teritorii străine ocupate militar, în loc să revină la situaţia lor juridică şi administrativă din România. Basarabia condusă de un guvernator, funcţie inexistentă în tradiţia românească, este un alt ordin grav al Mareşalului.”Alex Mihai Stoenescu

7. ciudata formă legală prin care a înfăptuit alianţa cu Germania:

„Aici apare a doua problemă: alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără niciun acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent-ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii, n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e o compensaţie.” Adrian Cioroianu

8. angajarea „100%” într-o alianţă cu Axa: 

„Încă din ziua de 11 septembrie 1940, “opţiunea de politică externă a generalului Ion Antonescu a fost precizată (astfel): «Faţă de Axă, v-am spus: noi mergem 100% până la moarte alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa. Dacă vom cădea cu Axa, pe hartă nu vom dispare, după cum nici Italia nici Germania nu vor putea să dispară, o naţiune constituind o realitate peste care nu se poate trece». Actele de politică externă ale Româneii au produs efecte până în august 1944, previziunea Conducătorului statului s-a adeverit, dar consecinţele ulterioare pentru ţară şi pentru mare parte a populaţiei au fost dezastroase.” (p.332)”

Politica externă dusă alături de Germania şi politica internă au fost un eşec total, pe fondul victoriilor militare ale aliaţilor pe fronturile din Europa….

 9. cedarea către Germania a unei părţi din suveranitatea ţării – lucru care a permis, spre exemplu, pogromul de la Iaşi:

„Pogromul de la Iaşi a fost posibil deoarece Antonescu a hotărât în mod unilateral să cedeze Germaniei o parte a suveranităţii României, instituind în zona de dispoziţie a Armatei a 11-a germane, cu comandamentul la Iaşi, o autoritate străină pe pământ românesc. Toate funcţiile oficiale ale autorităţii româneşti din zona de front ocupată de Armata 11 au fost dublate cu autorităţi germane, care dădeau ordine celor româneşti.” – Alex Mihai Stoenescu

10. deciderea trecerii Nistrului şi a Bugului pe criterii politice mai degrabă decât militare: 

“Începând din toamna anului 1941 şi până la procesul care i-a fost intentat în mai 1946, Ion Antonescu şi-a justificat şi argumentat decizia. Din punctul de vedere al militarului, decizia poate fi apreciată din perspectiva principiilor şi cutumelor ducerii războiului, ca înscrisă în prevederile şi practicile acestora. Totuşi, ca om care îşi asumase puteri depline în conducerea statului, Ion Antonescu a luat o decizie cu conotaţie mai mult politică decât militară.” (op.cit, p.336) 

“Decizia de a trece Nistrul a fost luată tot cu titlu personal, în mijlocul unei crize de sănătate, la care au existat martori. Armata română nu avea capacitatea să ducă lupte dincolo de Nistru în mod independent şi, de aceea, unităţile româneşti au fost desfăcute din unităţile naţionale şi subordonate unor unităţi germane.” – Alex Mihai Stoenescu

11. necondiţionarea continuării războiului dincolo de Nistru în niciun fel:

La 31 iulie 1941, în răspunzul scris dat cererii lui Adolf Hitler de a înainte cu trupele armatei române “în spaţiul de la sud-vest de Bug” şi capturarea acestor teritorii, Ion Antonescu afirma că «voi merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al ţării mele: bolşevismul rus. De aceea nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pentru un nou teritoriu». (p.336). „Decizia generalului Ion Antonescu de a angaja armata în operaţii militare la est de Nistru este şi în prezent obiect de dezbatere, cu opinii pro şi contra. Cel mai important este, poate, de analizat aspectul angajării în continuare a ţării în război, fără a fi stabilite alte condiţii. Ascultând de A. Hitler, convins de victoria germanilor în război, deşi acesta suferise primul eşec în Batălia Angliei, conducătorul statului a uitat lecţiile istoriei şi a renunţat la punerea în aplicare a principiilor şi la valorizarea avantajelor unui război de coaliţie, care presupune condiţionarea reciproc avantajoasă a participării la conflictul armat.” (p.337)

12. greşeala asedierii directe Odesei în locul încercuirii ei – cum ne-au cerut germanii, care, după cum s-a văzut ulterior, n-au reuşit ei înşişi să cucerească direct niciunul dintre marele oraşe sovietice –, lucru care a dus la mii de morţi inutili

13. a acceptat o ciudată formă de subordonare militară faţă de Armata Germană, în pofida calităţii sale de Conducător al Statului:

La 18 iunie 1941, Hitler şi-a exprimat faţă “dorinţa” faţă de Antonescu «de a-mi îngădui a vă transmite din când în când acele din dorinţele mele, care se referă la armata română şi a căror executare […] trebuie considerată ca absolut necesară. Comandamentul superior al Armatei 11 (germane) […] ar transforma aceste dorinţe în ordine militare şi de câte ori va fi vorba de hotărâri esenţiale, ele vor fi difuzate sub semnătura dumneavoastră» (“tonul lui A. Hitler denotă un fals respect faţă de interlocutorul său, ca urmare a cunoaşterii caracterului acestuia, sensibil la aprecieri elogioase şi avid de atenţii deosebite”, p.335). “Îndeplinirea “dorinţelor” lui A. Hitler […] era o evidentă limitare a iniţiativei la nivel strategic a generalului Ion Antonescu în calitatea asumată de acesta, de comandant al Grupurilor de armate “Antonescu”, eşalonul înaintat al Marelui Cartier General Român trebuind să redacteze documente după ordinele primite prin comandantul Armatei 11 germană, din compunerea grupului, pe care conducătorul statului român le semna.  Acceptând această “onoare”, generalul Ion Antonescu a devenit un pion pe tabla de şah germană, mutat şi folosit mai mult ca element de imagine pentru români decât ca o necesitate de ordin militar. Având în vedere situaţia în care se pusese, Ion Antonescu nu a mai condus şedinţele Consiliului de Miniştri între 17 aprilie şi 6 octombrie, lăsând acest atribut în sarcina lui Mihai Antonescu, care la 25 iunie 1941 a fost numit preşedinte interimar al Consiliului de Miniştri şi împuternicit să semneze decrete.” (p.335)

Încă de la 1 iulie 1942, “pentru a stimula orgoliile mareşalului Ion Antonescu şi prezenţa militară românească în zonele Stalingrad şi Caucaz”, Hitler hotărâse “constituirea în zona Stalingrad a comandamentului «Don» sub conducerea liderului statului român, care urma să-şi subordoneze armatele 3 şi 4 române şi Armata 6 germană. Înştiinţat despre această decizie la 19 august 1942, mareşalul Ion Antonescu a acceptat cu bucurie şi satisfacţie propunerea lui A. Hitler, deşi la acea dată şi în lunile care au urmat starea sa de sănătate era precară. Era pentru a doua oară când mareşalul Ion Antonescu accepta postura de condandant al unei structuri militare care, sub o formă sau alta, îl punea în poziţia de subordonat al unei structuri de comandament germane. […] La 3 septembrie 1942 s-a decis ca după cucerirea Stalingradului să se constituie Grupul de armate “Mareşal Antonescu”, iar comandamentul acestuia să fie constituit din personalul şi structurile din cadrul Eşalonului I al Marelui Cartier General, instalat deja la Rostov. Structura, dar mai ales încadrarea comandamentului preconizat a se constitui demonstrau, din nou, tendinţa de improvizaţie în constituirea structurilor, utilizarea practicii păguboase a cumulului de funcţii, numirea şefului Marelui Stat-Major pe o funcţie inferioară celei de bază, limiterea activităţii acesteia în detrimentul ansamblului atribuţiilor şi responsabilităţilor structurii de organizare şi planificare militară la nivel strategic. Acceptarea noii poziţii de către mareşalul Ion Antonescu confirma sensibilitatea sa faţă de propunerile speculative ale lui A. Hitler care, prin acest gest, «a considerat că flatează orgoliul Mareşalului şi al armatei române, o şi antrenează la sporirea efortului militar în sprijinul războiului» (apud Larry Watts, “În serviciul Mareşalului”, vol. II, Ion Dumitru Verlag, München, 1985, p.39). Acceptând funcţia propusă, ca şi în vara anului 1941, mareşalul se punea în situaţia de a se conforma deciziilor militare a unor generali germani, renunţând pentru o perioadă la conducerea de ansamblu a ţării şi concentrării atenţiei asupra tuturor problemelor care priveau sistemul politic, economic, social şi militar. […]“ (pp.344-345)

14. a destituit din armată doi generali foarte capabili care aveau opţiuni diferite de ale sale: Iosif Iacobici, Florea Ţenescu, Ilie Şteflea – neînvăţând nimic din propria sa experienţă cu comandanţi care l-au discriminat din motive non-militare.

„Pierderea în Florea Ţenescu a unui om de dialog nu cred că l-a deranjat prea mult, deşi pentru armata română asta însemna pierderea încă unui specialist. [….] Când generalul Iacobici a propus ţării varianta cea mai justă în legătură cu problema continuării războiului dincolo de Nistru, Antonescu a găsit cel mai bun prilej să se dispenseze de el. Dar poate că epocii nu-i mai aparţineau nici Ţenescu, nici Iacobici, deşi nu ştiu cine le-ar fi putut contesta extraordinarara pricepere militară […]” – Regele Mihai („Convorbiri”. M.Ciobanu, 2008, p.162, 163)

15. a declarat război Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii:

„Ion Antonescu declarase, în numele României, război Marii Britanii şi SUA, la presiunea Pactului Tripartit. Nu aplicase nimic din înţelepciunea politicii lui I.I.C. Brătianu din vara anului 1916, când refuzase să declare război celorlalte sate ale Puterilor Centrale, transmiţând un mesaj în acest sens doar Austro-Ungariei“ (p.350)

16. faptul că nu înţelesese evidenţa «capitulărilor necondiţionate» pe care Aliaţii au impus-o peste tot (şi în Italia – în 1943, şi ulterior – în Germania):

„De altfel, persistenţa sa în a susţine alianţa militară, politică şi economică cu Germania, dincolo de opţiunea raţională, derivată din înţelegerea faptului că statul nazist pierduse războiul, rămâne cu atât mai puţin explicabilă din perspectiva interesului naţional. Aceasta şi pentru că, deşi a susţinut, mai degrabă tacit, tatonările iniţiate de Mihai Antonescu pentru ieşirea din război, era în deplină cunoştinţă de faptul că, în conformitatea cu deciziile Marii Alianţe, niciun armistiţiu nu putea fi negociat separat şi înainte de capitularea statului ce participase la război de partea Axei. Exemplul Italiei îi era la îndemână.” – Virgiliu Ţârău 

Astfel, cele două cereri de armistiţiu înaintate Uniunii Sovietice, la care a ţinut atât de mult, erau atât contrare practicii „capitulării necondiţionate” cât şi erau inutile:

„Neagu Djuvara scrie că ambele condiţii erau stupide: 1. să permită un teritoriu neutru, pentru guvern, în Banat (la ce folos, când tot teritoriul ţării era ocupat?); 2. să îi dea 15 zile să negocieze retragerea germanilor (deşi aceştia probabil ar fi dat atunci, precum în Ungaria, o lovitură de stat, înlocuindu-l pe mareşal cu Horia Sima).”

17. deşi condiţiile lui de armistiţiu fuseseră acceptate de către URSS încă din 30 mai 1944, timp de 3 luni (iunie-august), Antonescu nu a făcut nimic pentru semnarea armistiţiului: 

“Au fost totuşi persoane apropiate de mareşal care au rămas convinse că Antonescu ar fi putut ajunge la un armistiţiu mai puţin dezastruos ca acela decretat de regele Mihai în seara de 23 august, care a permis sovieticilor să facă, în ciuda promisiunilor din aprilie-mai 1944, peste 150.000 de prizonieri – după ce armata română depusese armele pe tot frontul – şi să tărăgăneze apoi câteva săptămâni până să fie semnat oficial armistiţiul de către ambele părţi. Ele uită că această improvizare se datora tocmai faptului că Antonescu nu ştiuse să profite, de la 1 iunie 1944 deja, de asentimentele sovieticilor de a încheia armistiţiul în condiţiile lui!” – Neagu Djuvara („Misterul telegramei de la Stockholm”, 2012, pp.59-60).

18. nu a colaborat suficient cu opoziţia (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu) şi camarila regală (Regele Mihai) pentru încheierea armistiţiului;

19. faptul că, la 23 august 1944, nici nu a fost de acord cu încheierea armistiţiului, nici nu a acceptat să-şi dea demisia – fapt de a dus la arestarea lui (când, în schimb, ar fi putut să colaboreze cu „noul guvern” pentru scoaterea ţării din alianţa cu Axa şi întoarcerea armelor);

Şi, în fine, lucruri minore, ce ţin de aspecte umane:

20. l-a desconsiderat pe tânărul Rege Mihai, având cu Majestatea Sa o relaţie foarte nepotrivită din postura sa de prim-ministru sau chiar de „Conducător” (de exemplu: nu l-a anunţat de începerea războiului contra URSS în iunie 1941, Regele aflând de acest lucru prin radio).

21. a introdus în jurul Regelui un restrictiv „sistem de supraveghere” care nu îşi avea în toate privinţele justificarea;

Post-facto, regret:

22. faptul că a fost şi este folosit şi ca o „unealtă propagandistică” împotriva Regelui Mihai; 

Deşi lista este cam lungă, din păcate, cred că or mai fi, încă, lucruri de adăugat….

„Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!” – Ion Antonescu

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria În dialog cu Ştefan Paraschiv, Istorie si Civilizatie, Istorie şi mit

7 răspunsuri la „În dialog cu Ştefan Paraschiv (6) Mareşalul (II) Portret alb-negru

  1. Nu stiu ce sa zic in legatura cu priceperea ca ofiter de stat major a lui Antonescu. Unul dintre planurile pentru care i s-a dat credit a fost planul de aparare a Bucurestilor, in noiembrie 1916. Antonescu a pretins ca a existat un tradator care a vandut planul nemtilor si asta ar fi explicat esecul total si fulgerator al acestei aparari. „Tradatorul” nu a fost insa niciodata descoperit.
    In ce priveste Odessa, lucrurile sunt cat se poate de clare: s-a opus planului de asediu si a comandat un asalt esuat cu pierderi uriase. In acest caz, Antonescu este fie incompetent fie are probleme psihice serioase (un indiciu ar fi stilul megaloman in care redacteaza ordinul de lupta).

  2. Eu am preluat consideraţiile autorilor cărţii «Mareşali ai României», majoritatea militari: coordonator general Teodor Frunzeti, prof. Corneliu Andone, col. (r) prov.univ.dr. Ion Giurcă (coordonator ştiinţific), comandor dr. Marian Moşneagu, istoricul militar col. (r) Vasile Popa, Florin Tucă.
    Cartea este foarte bine documentată, citând din superiorii ierarhici ai lui Antonescu. În mod curios, despre planul de apărare a Bucureştiului nu scrie nimic – ci doar: „Operaţiunea de apăre din Câmpia Română şi cea din Neajlov-Argeş au fost un eşec cu consecinţe dintre cele mai grave pentru ţară – pierderea întregii Muntenii şi a Dobrogei.” (p.306)
    Despre bătălia de la Odessa scrie: „Ocuparea Odessei la 16 octombrie 1941 a fost privit(ă) ca un alt moment de glorie din cariera politică şi militară a mareşalului Ion Antonescu. Victoria însă a fost scump plătită, cu preţul a peste 96.145 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Pe durata luptelor pe direcţia Odessa, au apărut primele disfuncţionalităţi în relaţia dintre mareşalul Ion Antonescu şi unii generali ai armatei, cât şi evidente încălcări ale unor principii ale conducerii militare. Nemulţumit de modul de planificare şi conducere a operaţiunilor luptelor Armatei 4 române, mareşalul Ion Antonescu a dispus schimbări la nivelul comenzii acestei structuri, numindu-l comandant pe generalul Iosif Iacobici, care deţinea şi funcţia de ministru al apărării, iar ca şef de stat-major pe generalul Nicolae Tătăranu.” Cucerirea Odessei era o „sarcină pe care Ion Antonescu şi-o asumase, considerând că acţiunea va fi facilă, neprevăzând puternica rezistenţă a trupelor sovietice” (p.340).

  3. Am uitat să menţionez, în articol, şi despre „aruncarea în aer a clădirii unde se instalase comandamentul Diviziei 10 infanterie şi represaliile care au urmat, toate executate din ordinul mareşalului Ion Antonescu, cărora le-au căzut victime mii de oameni, în majoritate evrei, pentru fapte care nu au fost niciodată dovedite. La procesul din anul 1946, Ion Antonescu şi-a asumat răspunderea pentru aprobarea dată generalului Iosif Iacobici, cu o argumentare inacceptabilă pentru complexul de jucată. […]” (p.341)

  4. Deletant mentioneaza apararea Bucurestilor si ascensiunea fulgeratoare a lui Antonescu in functia de sef al operatiilor la Marele Stat Major (condus de Prezan) – era doar proaspat maior (fiind capitan din 1913)

  5. Pingback: Recapitulare (25) Copacul cu răvaşe | tudorvisanmiu

  6. Respectivul „tradator” chiar a existat. I s-a facut si proces. Numai ca a fost acuzat de lasitate si de parasire a campului de lupta. In felul asta, din graba sa de a-si parasi postul de comanda, au cazut planurile in mainile inamicului.

  7. Pingback: Mareşalul protectiv | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s