În dialog cu Ştefan Paraschiv (5) Mareşalul (I) Consideraţii de ansamblu

„Este totuşi necesar ca personalitata lui Ion Antonescu să fie reconsiderată cu mare atenţie şi este dincolo de orice îndoială faptul că parodia de proces ce i-a fost intentat nu are nimic de-a face cu ideea de justiţie. Comportarea demnă a lui Antonescu merită admiraţia românilor. Iuliu Maniu l-a caracterizat pe Mareşal drept “adversar, nu duşman”. Şi Antonescu a rămâs până în ultima clipă Român credincios. Condamnarea sa la moarte reprezenta o capcană şi pentru mine: dacă aş fi consimţit să-l graţiez, aş fi fost înfierat “nazist”; dacă, însă, i-aş fi refuzat graţierea, aş fi fost considerat lipsit de “patriotism”. Mareşalul a înţeles bin această dilemă şi de acea a refuzat să facă cerere de graţiere. [….] Este drept că l-am considerat pe Antonescu ca foarte sever şi, uneori, orgolios, dar niciodată nu i-am pus la îndoială calitatea de bun român.”

– Regele Mihai, 20 august 1990

…….

Dragă Ştefan Paraschiv, 

Mai demult, te arătai nemulţumit de imaginea în posteritate creată în jurul mareşalului Antonescu

„Mulţi ” specialişti ” au fost contrariaţi că ” marelui criminal ” Antonescu, călăul evreilor şi ţiganilor ( pe care i-a apărat în faţa lui Hitler ) i-a fost lipită aura de erou martir, ceea ce pur şi simplu a fost şi este . 

[….] Mă rog, nu avem o Ligă a Mareşalului, după voia marelui patriot Iosif Constantin Drăgan, dar acum toţi îi plângem pe evrei şi ne distrugem istoria, afirmând că Mareşalul Antonescu a fost criminal .”  

Locul pe care îl consideri cuvenit pentru personalitatea mareşalului este cel pe care „Oglinda” în pune:  

„pe soclul care i se cuvenea, un mare patriot şi erou”.

……. 

Îţi voi preciza de la început (1) poziţia mea, pe care o voi argumenta apoi, arătând (2) ce apreciez şi (3) ce condamn privitor la acţiunile şi atitudinile Mareşalului. 

(1) POZIŢIA MEA 

Domnul Cristian Vasilescu mi te-a descris astfel: „Desi e un admirator de neclimtit al maresalului, pastreaza o anume deferenta fata de persoana fostului rege. Asa ca se poate discuta cu el.”

În simetrie, eu m-aş prezenta astfel: Deşi sunt un admirator loial al Regelui Mihai, păstrez o anume deferenţă faţă de persoana mareşalului Ion Antonescu. Partea următoare (dacă se poate sau nu discuta cu mine) urmează să o decizi tu 🙂

Adesea, Regele Mihai şi Ion Antonescu au fost prezentate drept „personaje antagonice”. Deşi un jurnalist contestat, Ion Cristoiu a reuşit să puncteze situaţia destul de abil:

„Din dezbaterile de după decembrie 1989 s-a desprins, decisivă, concluzia că, imediat după război, adversari în perioada anterioară prin poziţia faţă de alianţa cu Germania, Antonescu şi Regele sunt de aceeaşi parte a baricadei. [….]”

(„Un pesimist la sfîrşit de mileniu“; Editura Evenimentul românesc, Bucureşti, 1999)

Prin poziţia faţă de alianţa cu Germania, au fost adversari, nu duşmani (cum zicea Maniu). Pentru a-l transforma pe Rege într-un duşman, unii critici de astăzi îl acuză că ar fi fost vândut ruşilor. Cât timp nu ne avântăm pe un teritoriu al conspiraţiilor, putem crede că amândoi erau bine-intenţionaţi, doar că unul a greşit, altul a avut dreptate (cine – ţine de viziunea fiecăruia).

Totuşi, dată fiind această situaţie, cred că o adevărată dovadă de „împăcare cu istoria” ar fi ca între scrierile unui regalist să găsim un omagiu pentru Ion Antonescu (cu sublinierea greşelii de a rămâne în alianţa cu Germania nazistă), iar între scrierile unui  admirator al mareşalului să găsim un omagiu pentru Regele Mihai (cu sublinierea greşelii de a înfăptui actul de la 23 august 1944).

Astfel, faptul că tu însuţi ai scris un fel de omagiu pentru Regele Mihai (cu sublinierea faptelor pentru care îl condamni), la împlinirea a 90 de ani, este un semn bun 🙂

……..

Acum, despre Mareşal:

a) Faptul că a fost redus la „un criminal” mi se pare deplorabil.

Că la noi a fost Holocaust – aceasta este concluzia Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (a cărui „Raport” final poate fi citit aici):

Numãrul evreilor români şi al evreilor din teritoriile aflate sub administraţie româneascã ucişi în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolutã. Dar concluzia Comisiei în acest sens este cã, în timpul Holocaustului, în România şi în teritoriile aflate sub controlul sãu au fost ucişi sau au murit între 280.000 şi 380 000 de evrei români şi ucraineni. În Holocaust au pierit şi aproximativ 135 000 de evrei români care trãiau în Transilvania de Nord, aflatã sub conducere maghiarã, precum şi 5 000 de evrei români care se aflau atunci în alte ţãri din Europa”.  

Mai exact:

„Între 45 000 şi 60 000 de evrei au fost omorâţi în Basarabia şi Bucovina de cãtre trupele germane şi române în 1941. Între 105 000 şi 120 000 de evrei români deportaţi au murit ca rezultat al expulzãrilor în Transnistria. În regiunea Transnistriei, între 115 000 şi 180 000 de evrei locali au fost lichidaţi (în special la Odessa şi în districtele Golta şi Berezovca). Cel puţin 15 000 de evrei din Regat au fost ucişi în pogromul de la Iaşi şi ca urmare a altor mãsuri antievreieşti. Aproximativ 132 000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz, în perioada mai-iunie 1944, din nordul Transilvaniei, stãpânit de Ungaria. Informaţii detaliate privind originea acestor statistici, evaluarea şi referinţele lor sunt furnizate în capitolele din raport care abordeazã acest subiect.

Au murit, de asemenea, o mare parte dintre romii deportaţi. Din cei 25 000 de romi (jumãtate dintre ei copii) trimişi în Transnistria, aproximativ 11 000 au pierit. Comunitãţi rome nomade vechi de secole au dispãrut pentru totdeauna”.

Referitor la „Holocaustul românesc”, se întâmplă paradoxul să fie formulate două opţiuni distincte:

1. România este ţara în care cea mai mare comunitate evreiască dintr-o ţară aliată Axei care a supravieţuit (aici);

2. România este singura ţară, în afara Germaniei, care s-a implicat în masacrarea evreilor la o asemenea scară (Raul Hilberg). 

Adevărul – Dumnezeu îl ştie!

b) Cred că Antonescu a fost „omul necesar” al anului 1940, în contextul rapturilor teritoriale suferite, şi a fost „omul necesar” pe toată durata perioadei când existau şanse ca Germania nazistă să câştige războiul (până în 1943), fiind singurul capabil să întreţină o relaţie demnă cu Hitler.   

După 1943, Ar fi putut fi în continuare „omul necesar” pentru încheierea păcii (sovieticii aşa îl considerau). Iată cum comentează Neagu Djuvara: 

“guvernul sovietic punea în continuare mai mult temei pe negocierea oficială cu Antonescu, sovieticii socotind greşit că numai la ordinul mareşalului unităţile române ar fi depus armele […] Proastă cunoaştere a moravurilor româneşti”.

Dovadă a fost reuşita actului de la 23 august 1944.

c) A fost mareşalul Antonescu un erou

Nu ştiu în ce măsură, în contextul tragic al celui de-al doilea război mondial (când eram prinşi între Axă şi URSS), se poate vorbi de eroi sau eroine….   

 În schimb, în timpul rezistenţei din Moldova din 1917, era o cu totul altă situaţie. Atunci, Ion Antonescu, în calitate de şef al Biroului operaţii de la Marele Cartier General (5 decembrie 1916 – 1 aprilie 1918), a conceput planurile bătăliei de la Mărăşeşti din vara anului 1917, când armata română a obţinut o răsunătoare victori – lucru pentru care a fost decorat de Regele Ferdinand I cu Ordinul „Mihai Viteazul”:  „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”. Aici nu încape îndoială: Ion Antonescu a fost un erou al Primului Război Mondial.  

Dar în al Doilea? Personal, cred că a fost erou cu cel puţin un prilej: recâştigarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord (1941).

Iată, de exemplu, ce crede istoricul Adrian Cioroianu:

„Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nicio garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou. […]

În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a iubit ţara. Dar aici intervine întrebarea: oare, Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu nu şi-au iubit, fiecare, România lui? Nu au fost şi ei cinstiţi (măcar materialiceşte vorbind)? Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi criterii.”

Dintr-o altă perspectivă, mai rezervat, profesorul Ioan Scurcu consideră că:

„Nu a venit încă timpul să putem răspunde categoric la această întrebare, dacă a fost Ion Antonescu erou.  Învingătorii din 1945 continuă să-şi facă simţită prezenţa şi să susţină că numai ei au dreptate, dreptate pe care o impun celor învinşi. Iar România a fost învinsă, atât în războiul din Est, cât şi în cel din Vest, fapt confirmat prin Tratatul de Pace din 10 februarie 1947

Dacă istoricul Virgil Ţârău se eschivează de la un răspuns (într-un joc de ping-pong cu bile albe şi negre), tranşant, istoricul Alex Mihai Stoenescu apreciază că: 

„Prin erorile sale, Ion Antonescu nu poate fi un erou decât în imagologia unui popor frustrat, care a cunoscut prea mult timp nedreptatea şi căruia îi lipsesc spiritul de justiţie şi sentimentul istoric întins pe milenii.”

Aceste 5 erori sunt:

1. „Decizia de a transforma Basarabia şi Bucovina în guvernăminte, după ce fuseseră eliberate”;

2. „Pogromul de la Iaşi a fost posibil deoarece Antonescu a hotărât în mod unilateral să cedeze Germaniei o parte a suveranităţii României, instituind în zona de dispoziţie a Armatei a 11-a germane, cu comandamentul la Iaşi, o autoritate străină pe pământ românesc. Toate funcţiile oficiale ale autorităţii româneşti din zona de front ocupată de Armata 11 au fost dublate cu autorităţi germane, care dădeau ordine celor româneşti.”

3. „În situaţia în care nu a ştiut ce se întâmplă în Basarabia, responsabilitatea Mareşalului, în calitate de conducător al statului, rămâne intactă, chiar dacă el nu a dat niciodată un ordin direct de omorâre a evreilor.” 

4. „Decizia de a trece Nistrul a fost luată tot cu titlu personal, în mijlocul unei crize de sănătate, la care au existat martori. Armata română nu avea capacitatea să ducă lupte dincolo de Nistru în mod independent şi, de aceea, unităţile româneşti au fost desfăcute din unităţile naţionale şi subordonate unor unităţi germane.”; 

5. În finalul carierei şi a vieţii sale, Antonescu dă, pe 22 august 1944, un blam general de laşitate armatei române – sutelor de mii de militari – apoi, la procesul său din 1946, va face şi declaraţia cea mai nefericită: „Popor ingrat, nu meriţi nici cenuşa mea“.

După cum vezi, toţi istoricii rugaţi să răspundă la întrebarea „A fost Ion Antonescu un erou?” au dat un răspuns negativ ori s-au abţinut (la cei sus-menţionaţi se adaugă Mihai Retegan şi Ion Cristoiu).

Concluzie personală: Ion Antonescu nu a fost un erou al celui de al Doilea Război Mondial; în schimb, a fost un erou al Primului Război Mondial – lucru la care niciunul dintre istoricii sus-menţionaţi nu s-au gândit 🙂

d) A fost Ion Antonescu un martir?

În sens creşti, martirul este „o persoană care a acceptat condamnarea la moarte fără a se dezice de credința creștină”, iar, în sens laic, „fără a se dezice de credinţele sale”.

Este cert că Ion Antonescu nu s-a dezis de credinţele sale.

Însă, referitor la condamnarea la moarte, el şi-a asumat-o mai degrabă decât a acceptat-o: „Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.” 

Astfel, aş nuanţa că Antonescu a fost martirizat mai degrabă decât a fost un martir (oricum, nu ar fi putut evita condamnarea la moarte….).

e) Referitor la „ridicarea pe soclu”, dau aici şi imaginea opusă a „dărâmării soclului” (Neagu Djuvara):  

„A venit însă vremea să dărâmăm soclul pe care e montată statuia generalului Antonescu, iar aceasta să fie coborâtă şi pusă doar la rând alături de cele alte sutelor de foşti cârmuitori, unii buni, alţii răi, din mia de ani a «ticăloasei noastre ţări».”

(„Misterul telegramei…”, p.64)

Deabia ce l-am ridicat, unii zic să-l dărâmăm 😦 ….

Notă: Fireşţe, „statuia” este metaforică. Personal, cred că şi pentru Antonescu ar trebui să fie înălţate statui, măcar între eroii rezistenţei din 1917.

Pentru că acest articol a devenit cam lung, las „bilele albe şi negre” pentru partea următoare.

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria În dialog cu Ştefan Paraschiv, Istorie si Civilizatie, Istorie şi mit

7 răspunsuri la „În dialog cu Ştefan Paraschiv (5) Mareşalul (I) Consideraţii de ansamblu

  1. Pingback: În dialog cu Ştefan Paraschiv (6) Mareşalul (II) Portret alb-negru | tudorvisanmiu

  2. Pingback: Recapitulare (25) Copacul cu răvaşe | tudorvisanmiu

  3. Din capul locului judecata este gresita. Aici nu incap cai de mijloc. Mai ales ca Romania era intr-o situatie existentiala limita. Cine e de partea unuia, automat trebuie sa-l injure sau, in cel mai fericit caz, sa-l ignore cu desavarsire pe celalalt. Simpatia pentru unul trebuie sa atraga ireversibil antipatia pentru celalalt. Judecata asta, a gasirii unei cai de mijloc, vine si dintr-o grea mostenire pe care am primit-o si de care ne e greu sa ne dezbaram. A devenit un mod de viata. Si anume: romanul a fost invatat sa schimbe tabara sau pariul pe calul castigator, chiar in timpul jocului.Dupa august 1944 un rus chiar observa acest lucru, spunand: voi, romanii, sunteti ca pisicile. Vreti sa cadeti mereu in picioare. In cartea profesorului Florin Constantiniu, … Istoria Sincera …, chiar este surprinsa starea de spirit din spatele frontului antisovietic a strategilor de circumstanta: nemtii sa-i bata pe rusi si anglo/americanii pe nemti. Adica nici un fel de angajament dincolo de o anumita limita care presupune si riscuri si pierderi. Nu se poate sa mergi alaturi de cineva doar la victorie. Mai ales pe timp de razboi. Antonescu tot timpul vietii lui a militat pentru starpirea acestui viciu capital al poporului nostru. Domnul profesor Neagu Djuvara este primul istoric, cred, care pune in discutie, nu daramarea statuii, ci daramarea soclului pe care se afla statuia lui Antonescu si asezarea acesteia la rand cu fostii conducatori, mai buni, mai rai. Se vede ca a fost ofiter, ca a luptat sub ordinele lui si ca nu-l jigneste cum il jignesc ailalti.
    Se pune insa o intrebare: cum facem atunci departajarea intre ei, daca toti sunt in acelasi rand.

  4. „cum facem atunci departajarea intre ei, daca toti sunt in acelasi rand.” -> Prin istorie 🙂

  5. http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/antonescu-stia-legionarii-vor-sa-l-ucida-iorga

    Şi un moment interesant:
    „Răzbunarea legionarilor a fost atât de mare, încât au intrat în închisoarea Jilava, au deschis primele 13 celule în care erau întemniţaţi, în aşteptarea unui proces, foşti demnitari ai regimului lui Carol al II-lea şi i-au împuşcat. În acea noapte, la Jilava, în celula 14 era închis tânărul Nicolae Ceauşescu. Dacă legionarii ar fi continuat împuşcările, alta ar fi fost Istoria… Dar ei s-au oprit. De altfel, în anumite condiţii a existat o colaborare între Mişcarea Legionară şi Partidul Comunist împotriva autorităţilor statului român.”

  6. Nu. Departajarea se face prin istorie, dar numai de catre oameni de echilibru si care stiu a recunoaste meritele incontestabile ale fostilor. Antonescu a fost un om temut si urat pentru ca nimeni nu indraznea si nu putea sa se ridice la nivelul sau de angajament si competenta. El s-a prezentat tot timpul la supraexceptional. Or, ca si in lumea animalelor domestice, cand trece un caine falnic, toti catalusii latra. Nu pare ciudat ca, toti cei care il judeca, nu pun pe tapet propria lor micime, de care s-au prevelat tot timpul? Pe Antonescu doar legionarii au caderea sa-l judece. Au fost aliatii lui naturali. I-a indepartat brutal (si sub influenta tuturor felurilor de urechisme/lautarisme), preferandu-i pe cei de circumstanta, adica pe usuratecii slujnici civili (nu si militari) ai lui Carol. Ce s-a intamplat mai departe, stim.

  7. … este vorba de acel echilibru stiintific. Nu de cel cotidian, al osului de ros: nu se deschide gura ca sa nu fie scapat osul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s