În dialog cu Ştefan Paraschiv (3) Actul de la 23 august 1944 – contextul (I)

Dragă Ştefan Paraschiv,

Am promis vă „Despre mareşalul Antonescu şi Regele Mihai – (voi scrie) într-un articol viitor!”. Cred că, înainte de a scrie despre aceste două personalităţi, trebuie să abordez mai întâi tema istorică a actului de la 23 august 1944.  

Precizez dinainte că abordarea mea este dintr-o perspectivă strict istorică – ori, mi-ai mărturisit că studiul istoric a trecut, între preocupările tale, pe plan secund, rămânând o „plăcere intimă”. Acest fapt este lăudabil şi admirabil, însă nu va permite o „polemică cu tematică istorică” în sensul în care aş fi dorit să o port 🙂 

misterul telegramei

Dacă ai răbdare (şi îţi trebuie foarte multă!), te invit să parcurgi discuţiile pe care le-am purtat pe acest subiect cu Răsvan Cristian Stoica (rudă şi prieten) – din 29 iulie 2013 şi apoi din 14 octombrie 2013; cu domnul Cristian Luis Vasilescu – din 24 august 2013; cu „Marian” şi alţii – din perioada 8-21 noiembrie 2013 (care este în mod particular deosebit de lungă).

maresali_ai_romanieiPentru a înţelege pe deplin viziunea mea (şi a altora) despre acest eveniment, cred că este necesară lecturarea cărţii lui Neagu Djuvara, „Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări” (Humanitas, 2012). O parte a acestei cărţi este articolul lui Djuvara publicat în „Adevărul” – publicaţia pe care o detestai 🙂 – din februarie 2013. Chiar dacă nu-l respecţi pe autor, mă întreb în ce măsură te poţi încrede în mărturia sa (care eu cred că este sinceră sau, cel puţin, nu este mincinoasă)…

O carte istorică care mi se pare că realizează o analiză destul de echilibrată – cu autori colectivi – este “Mareşali ai României” (Humanitas, 2013). Am extras pe blog câteva idei din această carte – privind personalitatea Regelui Mihai (“Cel mai tânăr şi longeviv Mareşal al României”) şi a lui Ion Antonescu („Ultimul mareşal”).

…….

(în continuare, prezint o viziune subiectivă asupra evenimentelor tratate, care constituie adevărul meu particular, cu o valoare foarte relativă)

1) Să începem cu o clarificare terminologică: tu numeşti acest act o trădare. Consider că acest termen ar fi valabil în situaţia în care dacă Regele Mihai ar fi fost vândut ruşilor şi, în mod voit, l-a arestat pe mareşalul Antonescu pentru ca România să fie subjugată de sovietici – iar pentru acest lucru a primit cadou de la Stalin decoraţia „Pobeda” şi două avioane. Sper, dragul meu, că tu nu crezi într-o asemenea conspiraţie – paranoică şi, de altfel, destul de neverosimilă 🙂 O altă situaţie ar fi acea că Regele Mihai ar fi înţeles „planul măreţ” al lui Antonescu dar, fiindu-i frică de venirea ruşilor, nu a vrut să rişte, l-a arestat şi a întors armele, ca «să-şi scape pielea». Un asemenea scenariu mi s-ar părea de tot râsul 🙂 – în primul rând pentru că pentru o asemenea mişcare îţi trebuia o grămadă de curaj (sau de inconştienţă), riscul fiind enorm…. şi nu din partea oamenilor loiali Mareşalului, ci a Germaniei.

Alţii numesc evenimentul lovitură de stat. Denumirea a fost preluată şi pe Wikipedia – însă mie mi se pare eronată, iar explicaţia pentru acest fapt am citit-o având 14 ani, pe aceaşi sursă dar într-un alt articol„deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat. O denumire alternativă este folosită de Neagu Djuvara, şi anume lovitură de palat.  

Eu prefer, pur şi simplu, denumirea de act – adică de acţiune responsabilă, asumată cu toate consecinţele ei. 

2) Contextul istoric:

a) Cred că «toate relele» din cel de al doilea război mondial provin de la cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord (iunie 1940).  În cartea „Există istorie adevărată?”, Neagu Djuvara ofertă un scenariu alternativ – ce s-ar fi putut întâmplat dacă nu cedam aceste teritorii: 

”1. […..] armata română ar fi fost zdrobită, respinsă şi parţial capturată în şapte-opt zile. În mod normal însă, […] n-ar fi putut pierde acolo mai mult de jumătate din efectivele locale – deci cu mult mai puţin decât am pierdut apoi în aproape patru ani de război, şi pe către răsărit, şi către apus. Iar în acele câteva zile, zeci sau sute de mii de români din Basarabia sau Bucovina [….] s-ar fi salvat refugiindu-se dincoace de Prut.
2. Guvernul român, neascultând sfatul lui Hitler de a ceda ultimatumului, putea totuşi bănui că în spatele acestei injoncţiuni se ascundea o înţelegere secretă cu sovieticii, pe baza acordului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi că, în orice caz, Germania [….] nu putea permite Uniunii Sovietice să pună mâna pe petrolul românesc. […] Guvernul român ar fi cerut atunci Berlinului, urgent şi neoficial, să pornească atacarea ţării noastre prin graniţa de apus, invazie la care nu am fi rezistat decât simbolic. După doar câteva zile de război împotriva celor doi coloşi din Europa, România s-ar fi găsit într-o situaţie similară cu cea a Poloniei […] – cu faţa curată şi cu aureolă de martir [….] ”

(op.cit., pp.49-50) 

În continuare, s-ar fi contituit “un guvern pro-german”, dar “la sfârşitul războiului, România ar fi fost considerată neresponsabilă de vreun şi cu onoarea intactă”. “Situaţia Transilvaniei [….] probabil n-ar fi fost mai marea decât după Diktat-ul de la Viena”. E foarte probabil că “situaţia materială a cetăţenilor din toată ţara ar fi fost îndată mai proastă decât a fost între 1940 şi 1944″, “dar nesemnificativ”. “Minoritatea evreiască ar fi avut pesemne soarta evreilor din Ungaria [….] (dar) noi am fi scăpat de crima expulzărilor din Basarabia şi din Transnistria”. “Sovietizarea ţării ar fi fost, bineînţeles, aceeaşi, dat fiind că în desfăşurarea care a avut loc după 1945 soarta tuturor ţărilor care au căzut în lotul sovietic a fost identică, indiferent de lagărul în care se aflase în timpul războiului”, cu o deosebire: “amintirea unei eroice atitudini în 1940 ar fi călit sufletul românilor, pregătindu-i mai bine pentru lunga încercare a experienţei comuniste” ” (op.cit., pp.50-51).

b) Consider că trecerea Prutului a fost necesară (iunie 1941) şi a avut sprijinul majorităţii populaţiei, fiind salutată inclusiv de opoziţie şi de Regele Mihai.

c) În schimb, consider că trecerea Nistrului a fost, per ansamlu, o greşeală – şi a fost la momentul cu pricina aspru criticată de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu (în scrisoarea transmisă lui Antonescu la 12 august 1942). Bineînţeles, această judecată a mea este post facto, iar motivaţiile acestui act sunt foarte bine explicate de istoricul Adrian Cioroianu şi, chiar mai bine (într-o analiză foarte detaliată), de domnul Cristian Negrea.

“Dacă întreaga opinie românescă, cu noi toţi, am fost pentru recucerirea provinciilor rupte prin agresiune de la patria-mamă, suntem categoric în contră ca România să urmărească obiective de agresiune. Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia – astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia, în tovărăşie de arme cu Ungaria şi Axa, care ne-au luat printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte importantă a ţării noastre, vătămandu-ne teritoriul, mândria şi onoarea naţională.” – Iuliu Maniu

Cea mai cunoscută motivaţie este aceea că noi am trecut Nistrul pentru a primi înapoi Ardealul de nord: „Să presupunem că ne opream pe Nistru şi ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 […] cui credeţi că le-ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s-au oprit la Nistru?” (Cristian Negrea). Totuşi, cred că se putea face şi altfel….. Oricum, faptul că i-am lăsat pe germani să ne şantajeze cu cauza Ardealului ne-a lăsat pe noi într-o situaţie destul de defavorabilă…. 

Citez, din ultimul articol, o frază cheie: 

„Culmea este că englezii nu ne-au declarat război nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când treceam Bugul. Prin asta Churchill recunoştea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei, necesităţile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecţie, dar trecerea Bugului era prea mult şi trebuia să-şi facă datoria de aliat de conjunctură al ruşilor, poate au existat şi presiuni pentru asta.”

Cu principiul adoptat de Antonescu („Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi” – a cărui apologie o face şi domnul Cristian Negrea), nu sunt de acord. Faţă de cazul trecerii Tisei (1919), expun un alt exemplu: modul în care Aliaţii au tratat Germania în 1918! La ce a dus, eventual, sărăcirea Germaniei? La ascensiunea nazismului!

Iată de spune Regele Mihai:

“Cucerirea Basarabiei a venit ca o compensaţie pentru toate. Bucuria românilor n-a cunoscut margini. Din păcate, războiul nostru a devenit în scurt timp un război politic. Noi, o repet, nu ne-am ridicat împotriva comunismului. Scopul jertfei noastre a fost reîntregirea României. Împotriva comunismului se ridicase Germania, ea ducea un război ideologic. Antonescu a insistat să cucerească Odessa. Asta nu i-au cerut-o nemţii, a fost dorinţa lui – cel puţin aşa ştiu eu. Şi acolo am pierdut o grămadă de oameni. Sigur, din punct de vedere strategic, poate că Odessa reprezenta un punct important pe harta războiului, dar nu pe harta războiului nostru, ci pe a celui german.”

(“Convorbiri”, M.Ciobanu, Humanitas, ed.3, 2008, p.155)

d) Dacă, totuşi, nu aveam altă opţiune în afara trecerii Nistrului (1941), greşeala „Conducătorului” a fost, cred, că după bătălia de la Stalingrad (februarie 1943) nu înţelese evidenţa înfrângerii Germaniei. Deşi începuse să facă tratative cu Aliaţii încă din 1943, cred că negocierile de pace au mers prea lent şi nu au fost pregătite suficient de bine (în acest sens, cred că ar fi trebuit să colaboreze mai intens cu opoziţia: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu; şi cu camarila Regelui….).

O primă problemă este faptul că războiul devenise nepopular (citez din lucrarea «Mareşali ai României»): 

1) Eliberarea teritoriilor ocupate de sovietici în vara anului 1940 a reprezentat “un act primit cu satisfacţie de clasa politică şi populaţia ţării, apreciat şi elogiat atunci, care i-a creat o reală popularitate (lui Ion Antonescu)i, aşa cum rezultă din tot ce s-a scris în acea perioadă” (p.335).
2) După 1943, “proclamaţiile şi apelurile mareşalului către populaţie şi armată aveau un ecou din ce în ce mai scăzut, şi se apela din ce în ce mai des la forţă sau la ameninţarea cu forţa” (p.347). În mesajul de Anul Nou din decembrie 1943, prin care cerea tuturor românilor «să înţeleagă că deasupra noastră, a tuturora, este Patria, şi că, în ceasurile acestea sfinte de primejdii, trebuie să ne ridicăm deasupra noastră», pentru că «numai uniţi vom înfrunta prin luptă vitregia ceasurilor ce vor să vină», “Mareşalul nu înţelegea că doar victoriile ar fi putut duce la mult dorita unitate, nicidecum previzibila înfrângere a României şi situaţia grea în care se afla cea mai mare parte a populaţiei ţării” (p.348).

O altă problemă era că ne aflam în război şi cu Statele Unite, şi cu Marea Britanie – pentru că noi le declaraserăm război! (voi scrie despre asta mai încolo), astfel că începuseră să ne bombardeze….

e) Cât priveşte amânarea încheierii păcii cu URSS şi cu Aliaţii, trebuie să-l credem pe cuvânt pe Neagu Djuvara: 

În cartea sus-citată, Djuvara arată că: 1. negocierile (din partea puterii!) pentru armistiţiu începuseră în decembrie 1943; 2. Antonescu a cerut două condiţii pentru armistiţiu [*]; 3. La 30 mai 1944, sovieticii i-au dat un răspuns favorabil; 4. timp de 3 luni (mai-august), Antonescu n-a mai făcut nimic; 5. la 23 august 1944 îl trimite pe Djuvara cu telegrama; intenţiile lui de a încheia armistiţiul probabil nu erau serioase (o scrie tot Djuvara – altfel ar fi trimis o telegramă, nu risca să trimită un “emisar”). […]

Notă: [*] Djuvara scrie că ambele condiţii erau stupide: 1. să permită un teritoriu neutru, pentru guvern, în Banat (la ce folos, când tot teritoriul ţării era ocupat?); 2. să îi dea 15 zile să negocieze retragerea germanilor (deşi aceştia probabil ar fi dat atunci, precum în Ungaria, o lovitură de stat, înlocuindu-l pe mareşal cu Horia Sima).

Continui într-un articol viitor cu comentarii asupra actului efectiv.

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Atitudini, Istorie si Civilizatie, Istorie şi mit

3 răspunsuri la „În dialog cu Ştefan Paraschiv (3) Actul de la 23 august 1944 – contextul (I)

  1. Pingback: Recapitulare (25) Copacul cu răvaşe | tudorvisanmiu

  2. Marian

    „O altă problemă era că ne aflam în război şi cu Statele Unite, şi cu Marea Britanie – pentru că noi le declaraserăm război! (voi scrie despre asta mai încolo), astfel că începuseră să ne bombardeze”

    Juma adevarat, juma fals.

    Anglia ne-a declarat razboi înainte ca noi sa declaram, la unison cu Bulgaria si Ungaria, razboi SUA.

    Stiu ca wikipedia zice gresit ca Anglia si SUA au declarat razboi României la unison pe 12.12.41 („The United States and the United Kingdom declare war on Romania and Bulgaria after they had declared war on both the United States and the United Kingdom; India declares war on Japan.”), dar de fapt Anglia a declarat razboi României 5 zile mai devreme, înainte de Pealr Harbour, pe 7 decembrie (ca urmare a fortarii Bugului), iar SUA prin iunie 1942, câteva zile înainte de primul bombardament al Ploiestiului. Conform actelor oficiale ale Senatului, RO, BG si HU au declarat simultan razboi, si au primit simultan contra-declaratia.

    Anglia si-a jucat bine „mâna moarta” – declaratia de razboi data României nu o angaja cu nimic, militar sau economic, neavând granita comuna, dar prindea bine la rusi, singurii aliati. Daca a stiut înainte ca SUA va intra în razboi, e de discutat.

  3. V-aş ruga să-mi indicaţi sursele citate.
    Mulţumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s