În dialog cu Ştefan Paraschiv (1) Situaţii de comunicare

Motto: „Gheorghe Barbul, fost diplomat şi în timpul războiului, omul de legătură dintre mareşalul Antonescu şi Ministerul de Externe, (publicase), în exil, o carte de apologie (în limba franceză) a mareşalului, cu un titlu atrăgător, Al treilea om al Axei; jucase un rol şi în încercările de contact cu Aliaţii pentru ieşirea din război. E un om inteligent şi de mare rectitudine morală, de aceea, cu toate că ne situăm – privitor la cazul Antonescu – pe poziţii adverse, am păstrat legături de prietenie şi de stimă reciprocă (s.m.) […]” – NEAGU DJUVARA, „Amintiri din pribegie” (Humanitas, Ed.10, 2012, pp.548-549)  

Dragă Ştefan Andrei Paraschiv, 

Îţi scriu cu gândul unui dialog – mai degrabă o „întâlnire” în jurul unor teme de interes. Domnul Cristian Luis Vasilescu – autorul cărţii „Până la capăt! – Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională” (Editura Universitară, 2011) – mi te-a „recomandat” ca un admirabil tânăr de 16 ani, cu întrebări de o profunzime uimitoare – în cele două interviuri pe care i le-ai luat despre Sergiu Nicolaescu: „Premieră pentru doi” şi „Omagiu lui Sergiu Nicolaescu”.

Ţi-am citit, „pe sărite” (dar în mod tactic), cea mai mare parte a blogului – ceea ce m-a impulsionat să-ţi scriu.  «Cand a fi in contra vremurilor si a lupta dupa putinte cu soarta insasi inseamna a fi „un inadaptat social”», Am „luat aminte” de atenţionare de la cel dintâi articol (8 decembrie 2010): „Atentie : Tot ceea ce va fi scris aici este scos din cotloanele sufletului meu, care as vrea sa fie la fel de puternic si dur ca al Maresalului Antonescu, dar la fel de boem si de artist, la fel ca al crailor Bucurestilor de alta-data !”.  

De la început, îţi mărturisesc (ca o „avertizare”) că, în multe privinţe, am viziuni foarte diferite, poate chiar antagonice. Sper ca acest lucru să nu fie o piedică ci, din contră, să anime dialogul nostru 🙂

Aş disocia, de la început, între două situaţii posibile de comunicare: (1) „întâlnirea” – dialogul de relaţionare; şi (2) polemica – dialogul de confruntare a ideilor. Diferenţa între acestea ar fi următoarea: (1) se concentrează pe persoanele care dialoghează; (2) se concentrează pe idei. 

Un dialog de tipul (2) am ţinut, de exemplu, chiar cu domnul Cristian Vasilescu, pe tema personalităţilor lui Ion Antonescu, a Regelui Mihai şi a celui de al Doilea Război Mondial. Ca idei, nu ne-am potrivit deloc 🙂 – dar asta nu înseamnă că, la un nivel personal, nu ne-am înţeles. Privind dialogul din perspectiva (1), aş aprecia la domnul Cristian Vasilescu: faptul că dumnealui, un domn de 44 de ani, a vorbit despre „teme serioase” cu un tânăr de 17 ani; faptul că a cultivat la mine bunul simţ („Bunul simt vad ca nu-ti lipseste”; „Dai dovada de bun simt”) şi, în pofida radicalităţii aparente a opţiunilor sale, a avut o atitudine echilibrată faţă de viziunile mele contradictorii („Ai nevoie de un timp de reflectie”; „Mai citeste […]”; „Cred ca e nevoie de un indelungat timp de reflectie. Oricum, nu e prima disputa pe care o port in jurul blestematei teme si rar am avut castig de cauza […]”).

Un dialog de tipul (1) aş dori să-l port cu tine 🙂 – adică să facem un schimb de idei şi informaţii (un dialog), ci nu o confruntare (care, în genere, trebuie să genereze o concluzie, ori, în imposibilitatea acestei situaţii, continuarea ei devine o „pierdere de timp”). 

Spre crearea unei „baze comune”, voi puncta, mai întâi, ceea ce ne uneşte – adică ceea ce apreciez la tine.

  • La vârsta de 16 ani, eşti interesat de subiecte foarte diferite de cele abordate de majoritatea tinerilor din ziua de azi – precum istoria naţională, cinematografia, poezia (arta). Nu voi afirma, cu brutalitate faţă de ceilalţi, că aceste subiecte sunt serioase, pe când cele «mainstream» nu (deşi cele mai multe nu sunt…), ci, în schimb, voi observa că primele aparţin domeniului culturii – care, prin excelenţă, este un domeniu al comunicării şi dialogului!
  • De asemenea, diferit de majoritatea tinerilor generaţiei noastre, îţi găseşti modele foarte diferite de frivolele personalităţi apreciate astăzi. Am observat că îi apreciezi pe Sergiu Nicolaescu, Adrian Păunescu şi, bineînţeles, mareşalul Ion Antonescu. 
  • Dai dovadă de un patriotism (naţionalism) şi un oarecare conservatorism foarte diferit de globalismul şi modernismul de care membrii generaţiei noastre sunt ataşaţi. Îmi place faptul că nu eşti corect politic şi înţelegi stupiditatea unui asemenea fenomen: 

„În America, negrilor trebuie să le spui „afro-americani”, altfel, eşti pasibil de a fi judecat, la Tribunal, pentru rasism. Cam acelaşi lucru se întîmplă, în lume, şi în cazul homosexualilor, sodomiţilor sau pederaştilor (termene preluate din DEX), pe care trebuie să-i numeşti „persoane cu o altă orientare sexuală” […] Ca şi cum sexul ar fi o busolă, după care să te orientezi. Aşadar, cum ar trebui să-i numeşti pe ţigani: indo-români, sau persoane cu o altă culoare a pielii?” (1 februarie 2011)

  • În fine, admir faptul că ai curajul să îţi exprim opiniile, chiar dacă contrare liniei „mainstream” (unele fiind rău văzute) – sub propriul nume şi nu sub pseudonim.
  • (mai sunt şi altele, dar le voi observa cu timpul) 

Astfel, te asigur de toată aprecierea şi admiraţia mea!

****

Cred că ar fi fost politicos să mă prezint de la început – ca să ştii „cu cine stai de vorbă”. O voi face acum – punctând şi ceea ce ne desparte, şi ceea ce ne uneşte:

Am 17 ani (mâine împlinesc 18), astfel că aparţinem aceleiaşi generaţii.

Sunt pasionat de istorie. Iubesc ţara în care m-am născut (ceea ce reprezintă ea în eternitate, nu neapărat statul român şi populaţia care trăieşte astăzi pe acest teritoriu – deşi, în mod creştinesc, îmi iubesc semenii). Ader la creştinism într-un mod fundamentalist, diferit de ecumenismul sau relativismul propriu zilelor noastre.

Am stat de vorbă cu bunicii mei materni şi le-am cules amintirile, scriind pentru fiecare dintre ei câte o cărticică (tipărită dar nepublicată la o editură, ci doar online).

Referitor la istorie:   

Asupra domeniului istoriei nu am o viziune absolutizantă (o singură Istorie universală), ci una modestă: cred că există mai multe istorii particulare, conform viziunii fiecăruia – în funcţie de care judecă faptele istorice. Altfel spus, cred că istoria nu este transcedentală (precum Biblia), nu crează un adevăr universal; în schimb, ca să-l parafrazez pe Alexandru Paleologu – nu cred că adevărul (istoric) este relativ, ci este particular: adică fiecare are propriul adevăr, conform propriei sale viziuni, asupra aceluiaşi fapt istoric obiectiv. Faptul că există nu o singură istorie, ci mai multe cred că este evident, din moment ce: 1. există viziuni diferite asupra aceloraşi evenimente istorice; 2. viziunile istorice asupra unor evenimente din trecut se modifică de-a lungul timpului, istoria rescriindu-se. Această viziune a fost cultivată de câţiva istorici de pe la noi – precum Neagu Djuvara şi Lucian Boia: primul a scris propria lui istorie subiectivă a românilor („O scurtă istorie a poporului român, povestită celor tineri”); al doilea a arătat subiectivitatea privirii istoriei noastre, de-a lungul timpului („Istorie şi mit în conştiinţa românească”), şi a istoriei universale, în genere („Jocul cu trecutul: istoria între adevăr și ficțiune”); pe amândoi îi apreciez ca istorici.

Privind „tulburata noastră istorie” din şi de după al doilea război mondial: sunt un mare simpatizant al personalităţii Regelui Mihai I, în detrimentul mareşalului Ion Antonescu (pe care totuşi îl admir). Cred că actul de la 23 august 1944 a fost necesar (voi dezvolta aceste subiecte în articolele viitoare).  

În perspectivă contemporană, sunt un susţinător al monarhiei constituţionale şi consider dezirabilă o eventuală Restauraţie a monarhiei în România.

Sunt un susţinător al spiritului civilizaţiilor occidentale – deci un simpatizant al Aliaţilor (SUA, UK, Franţa), chiar dacă, după război, ne-au cam abandonat….

Consider că nazismul şi comunismul au fost la fel de rele. Sub aportul victimelor, singura diferenţă ar fi criteriul uciderii (etnic, respectiv, social). E adevărat, comunismul a a avut mai multe victime, dar şi pentru că a durat mai mult. Faptul că, în zilele noastre, el este privit cu mai multă indulgenţă mi se pare perfid (eufemsitic fie spus). Sub aspect spiritual, cred că fascismul/nazismul este mai rău decât comunismul: dacă acesta din urmă ţine oamenii în mizerie, sub un regim de interdicţii, totuşi nu poate modifica o gândire potrivnică lor (în taină, puteai rămâne loial convingerilor tale, inclusiv religioase), primul încearcă să-i ridice în măreţie, ducându-i la o sminteală care-i face să acţioneze nebunesc (loiali unei cauze atât de cumplite)….

Consider că un creştin nu poate fi antisemit: “Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El.” (Romani 10:12); „Dumnezeu, Mântuitorul nostru […] voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.” (I Timotei 2:3-4). 

Condamn războiul în mod invariabil, considerând că, „în esenţă, războiul este un mijloc sălbatec de rezolvare a unor probleme de viaţă, un mijloc nedemn pentru o naţiune umană”. Sper că, în secolul XXI, trăim alte vremuri – în care instituţia războiului este izolată, iar conflictele dintre state sunt rezolvate pe alte căi (“reci”).

****

Am ţinut să fac aceste precizări pentru a clarifica de la început anumite viziuni ale mele, în virtutea cărora judec într-un fel ori altul. Nu am nicio pretenţie că dreptatea ar fi de partea mea, dar asta nu mă împiedică în niciun fel să-mi exprim punctul de vedere (ba chiar cred că este dezirabil ca fiecare să afirme ce crede – mai ales în domeniul subiectiv al istoriei).

Mă bucur că, la dreapta blogului tău, expui un articol din Constituţia Românei care exprimă principiul libertăţii de exprimare – prea adesea nesocotit: „Art. 30. (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” – dar, bineînţeles, exercitabil în anumite limite: „(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

În final, menţionez că, deşi îţi voi adresa mai multe articole (iar într-unele voi exprima puncte de vedere contrarii), nu voiesc doar să dau, ci sunt pregătit şi să primesc. De aceea am insistat asupra dorinţei ca dialogul nostru să fie un schimb (1) şi nu o polemică (2).

Ca să mă folosesc de imagini metafore, consider că situaţia (2) seamănă cu una în care doi oameni contruiesc câte un zid şi, pe măsură ce dialogul progresează, îl înalţă (o confruntare constructivă, pe bază de argumente); în timp ce în situaţia (1) seamănă cu una în care doi oameni au, să zicem, o colecţie de piese Lego, din care fac schimburi (o întâlnire constructivă, din care amândoi ies câştigaţi). 

Sper că, atâta timp cât bunul simţ şi respectul reciproc va domina dialogul nostru, ne vom înţelege bine 🙂

Bineînţeles, poţi refuza invitaţia la dialog – dar eu îţi voi scrie şi aşa, chiar cu riscul unui monolog…. 

Cu drag,

Tudor Vişan-Miu

P.S.: 1) Tehnic: te invit să-mi răspunzi fie la comentarii (cea cea mai rapidă şi mai convenabilă), fie pe blogul tău (pentru celeritate, te rog să-mi semnalezi linkul), fie – dacă este vorba de o chestiune mai delicată – pe mail: tudor.miu.visan@gmail.com.  

2) Este un singur lucru care m-a „enervat” la blogul tău: faptul că, înainte de semne grafice (. ; : ,), laşi un spaţiu. Acelaşi obicei îl aveam şi eu, până mi-am dat seama că este greşit 🙂 Acum, când revăd texte pe care le-am scris astfel, mi se par teribil de supărătoare. De aceea, te rog să încerci să nu mai laşi asemenea spaţii inutile, pentru că este greşit şi pentru că îngreunează citirea textelor. În rest, toată stima pentru faptul că scrii cu diacritice! 🙂

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Atitudini, În dialog cu Ştefan Paraschiv, Istorie si Civilizatie, Istorie şi mit

3 răspunsuri la „În dialog cu Ştefan Paraschiv (1) Situaţii de comunicare

  1. Pingback: “Dreptul la replică” pentru Ştefan Paraschiv (1) Exerciţii de justificare | tudorvisanmiu

  2. Pingback: Recapitulare (25) Copacul cu răvaşe | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s