Ultimul mareşal

„Istoriografia românească şi străină consemnează, prezintă şi analizează, cu instrumentele de lucru specifice, obiectiv, dar şi subiectiv, una dintre cele mai controversate personalităţi militare ale ţării, intrate în jocul dur al politicii, care l-a transformat şi l-a adus de la celebritate la detestare, în unele medii româneşti şi străine, sfârşind tragic în vara anului 1946, în urma condamnării la moarte, «acuzat de dezastrul ţării… crimă şi dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război…».” (p.298)

În comparaţie cu Regele Mihai I al României, „cel mai tânăr şi mai longeviv mareşal” din istoria ţării, Ion Antonescu a fost „mareşalul care a purtat această demnitate cea mai scurtă perioadă dintre toţi mareşalii României, fiind singurul judecat şi condamnat la moarte […]” („Mareşali ai României”, 2013, p.354). Ridicat la rangul de mareşal la 21 august 1941, prin decret regal [1], Ion Antonescu a fost „ultimul demnitar român care a fost ridicat la rangul de mareşal” (p.300). „Este mareşalul României cel mai studiat şi mai analizat, cel mai controversat în privinţa activităţii din perioada septembrie 1940 – august 1944” (p.355).

Citez din această carte câteva idei:

De la preluarea puterii (6 septembrie 1940), „până în seara zilei de 23 august 1944, Ion Antonescu a condus ţara în mod discreţionar, adoptând un stil şi metode specifice perioadei celui de-al Doilea Război Mondial în Germania, prin promovarea unor atitudini şi acţiuni xenofobe, cu consecinţe dintre cele mai grave şi tragice pentru cei vizaţi.

Politica externă dusă alături de Germania şi politica internă au fost un eşec total, pe fondul victoriilor militare ale aliaţilor pe fronturile din Europa, care, cu timpul sau la sfârşitul războiului, au pus în aplicare deciziile adoptate în cadrul Conferinţei de la Moscova, din perioada 19-30 octombrie 1943. Atunci şi acolo, la 30 octombrie au fost adoptate două documente importante pentru viitorul continentului şi liderii unor state: «Declaraţia cu privire la răspunderea hitleriştilor pentru atrocităţile comise» şi «Declaraţia celor patru state cu privire la securitatea generală», care au prevăzut: judecarea şi pedepsirea tuturor celor vinovaţi de crime, pedepsirea principalilor criminali de război conform hotărârii comune a guvernelor aliate, cât şi impunerea capitulării necondiţionate a statelor Axei. 

Pe acest fond şi cadru politic şi militar s-a decis soarta lui Ion Antonescu […] care a sfârşit răpus de gloanţele plutonului de execuţie, afirmând: «Las ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău, iau asupra mea, în afară de crimă». […]” (p.300)

***

DESPRE TRECEREA NISTRULUI

„Începând din toamna anului 1941 şi până la procesul care i-a fost intentat în mai 1946, Ion Antonescu şi-a justificat şi argumentat decizia. Din punctul de vedere al militarului, decizia poate fi apreciată din perspectiva principiilor şi cutumelor ducerii războiuui, ca înscrisă în prevederile şi practicile acestora. Totuşi, ca om care îşi asumase puteri depline în conducerea statului, Ion Antonescu a luat o decizie cu conotaţie mai mult politică decât militară.” (p.336) 

La 31 iulie 1941, în răspunzul scris dat cererii lui Adolf Hitler de a înainte cu trupele armatei române „în spaţiul de la sud-vest de Bug” şi capturarea acestor teritorii, Ion Antonescu afirma că «voi merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al ţării mele: bolşevismul rus. De aceea nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pentru un nou teritoriu». (p.336)

„Decizia generalului Ion Antonescu de a angaja armata în operaţii militare la est de Nistru este şi în prezent obiect de dezbatere, cu opinii pro şi contra. Cel mai important este, poate, de analizat aspectul angajării în continuare a ţării în război, fără a fi stabilite alte condiţii. Ascultând de A. Hitler, convins de victoria germanilor în război, deşi acesta suferise primul eşec în Batălia Angliei, conducătorul statului a uitat lecţiile istoriei şi a renunţat la punerea în aplicare a principiilor şi la valorizarea avantajelor unui război de coaliţie, care presupune condiţionarea reciproc avantajoasă a participării la conflictul armat.” (p.337)

UN DETALIU INTERESANT

După ocuparea Odessei (16 octombrie 1941), „se părea că acţiunea armatei române pe frontul de est se va încheia, mai ales din perspectiva demobilizării şi a aducerii în ţară a celei mai mari părţi a trupelor aflate la est de Nistru.” (p.341)

SUBORDONAT MILITAR ARMATEI GERMANE

1) La 18 iunie 1941, Hitler şi-a exprimat faţă „dorinţa” faţă de Antonescu «de a-mi îngădui a vă transmite din când în când acele din dorinţele mele, care se referă la armata română şi a căror executare […] trebuie considerată ca absolut necesară. Comandamentul superior al Armatei 11 (germane) […] ar transforma aceste dorinţe în ordine militare şi de câte ori va fi vorba de hotărâri esenţiale, ele vor fi difuzate sub semnătura dumneavoastră» („tonul lui A. Hitler denotă un fals respect faţă de interlocutorul său, ca urmare a cunoaşterii caracterului acestuia, sensibil la aprecieri elogioase şi avid de atenţii deosebite”, p.335).

„Îndeplinirea „dorinţelor” lui A. Hitler […] era o evidentă limitare a iniţiativei la nivel strategic a generalului Ion Antonescu în calitatea asumată de acesta, de comandant al Grupurilor de armate „Antonescu”, eşalonul înaintat al Marelui Cartier General Român trebuind să redacteze documente după ordinele primite prin comandantul Armatei 11 germană, din compunerea grupului, pe care conducătorul statului român le semna.

Acceptând această „onoare”, generalul Ion Antonescu a devenit un pion pe tabla de şah germană, mutat şi folosit mai mult ca element de imagine pentru români decât ca o necesitate de ordin militar. Având în vedere situaţia în care se pusese, Ion Antonescu nu a mai condus şedinţele Consiliului de Miniştri între 17 aprilie şi 6 octombrie, lăsând acest atribut în sarcina lui Mihai Antonescu, care la 25 iunie 1941 a fost numit preşedinte interimar al Consiliului de Miniştri şi împuternicit să semneze decrete.” (p.335)

2) Încă de la 1 iulie 1942, „pentru a stimula orgoliile mareşalului Ion Antonescu şi prezenţa militară românească în zonele Stalingrad şi Caucaz”, Hitler hotărâse „constituirea în zona Stalingrad a comandamentului «Don» sub conducerea liderului statului român, care urma să-şi subordoneze armatele 3 şi 4 române şi Armata 6 germană. Înştiinţat despre această decizie la 19 august 1942, mareşalul Ion Antonescu a acceptat cu bucurie şi satisfacţie propunerea lui A. Hitler, deşi la acea dată şi în lunile care au urmat starea sa de sănătate era precară.

Era pentru a doua oară când mareşalul Ion Antonescu accepta postura de condandant al unei structuri militare care, sub o formă sau alta, îl punea în poziţia de subordonat al unei structuri de comandament germane. […]

La 3 septembrie 1942 s-a decis ca după cucerirea Stalingradului să se constituie Grupul de armate „Mareşal Antonescu”, iar comandamentul acestuia să fie constituit din personalul şi structurile din cadrul Eşalonului I al Marelui Cartier General, instalat deja la Rostov. Structura, dar mai ales încadrarea comandamentului preconizat a se constitui demonstrau, din nou, tendinţa de improvizaţie în constituirea structurilor, utilizarea practicii păguboase a cumulului de funcţii, numirea şefului Marelui Stat-Major pe o funcţie inferioară celei de bază, limiterea activităţii acesteia în detrimentul ansamblului atribuţiilor şi responsabilităţilor structurii de organizare şi planificare militară la nivel strategic.

Acceptarea noii poziţii de către mareşalul Ion Antonescu confirma sensibilitatea sa faţă de propunerile speculative ale lui A. Hitler care, prin acest gest, «a considerat că flatează orgoliul Mareşalului şi al armatei române, o şi antrenează la sporirea efortului militar în sprijinul războiului» (apud Larry Watts, „În serviciul Mareşalului”, vol. II, Ion Dumitru Verlag, München, 1985, p.39). Acceptând funcţia propusă, ca şi în vara anului 1941, mareşalul se punea în situaţia de a se conforma deciziilor militare a unor generali germani, renunţând pentru o perioadă la conducerea de ansamblu a ţării şi concentrării atenţiei asupra tuturor problemelor care priveau sistemul politic, economic, social şi militar. […]” (pp.344-345)

SPRE DEZASTRU

Într-o întâlnire cu Hitler la cartierul general de la Vinniţa, acesta a respins toate sugestiile „în privinţa întrebuinţării forţelor în zona Stalingradului” (astfel, întâlnirea poate fi considerată „un eşec” şi „un previzibil dezastru pentru armata română”). „Bolnav, poate şi descurajat de situaţie şi presimţind dezastrul”, Ion Antonescu „nu a fost prezent nici măcar o zi pe frontul de la Stalingrad şi Caucaz”, deşi prezenţa lui în mijlocul comandamentelor şi trupelor române ar fi fost, „din perspectiva funcţiei pe care urma să o îndeplinească”, „necesară şi benefică” (astfel, „nu a mai fost elementul mobilizator, coordonator, de legătură cu comandamentele germane, aşa cum o făcuse în vara anului 1941”). „Cea mai mare parte a timpului a petrecut-o în Bucureşti şi la reşedinţa sa din Predeal, de unde conducerea treburile ţării şi ale armatei, oarecum rupt de realităţile de pe front. Catastrofa trupelor germane şi române la Stalingrad, în perioada noiembrie 1942 – februarie 1943, a marcat pierderea iniţiativei strategice germane pe frontul de est şi apariţia disensiunilor în relaţiile de comandament române şi germane” [p.345].

ÎNTRE POPULARITATE ŞI REVERSUL EI

1) Eliberarea teritoriilor ocupate de sovietici în vara anului 1940 a reprezentat „un act primit cu satisfacţie de clasa politică şi populaţia ţării, apreciat şi elogiat atunci, care i-a creat o reală popularitate, aşa cum rezultă din tot ce s-a scris în acea perioadă” (p.335).

2) După 1943, „proclamaţiile şi apelurile mareşalului către populaţie şi armată aveau un ecou din ce în ce mai scăzut, şi se apela din ce în ce mai des la forţă sau la ameninţarea cu forţa” (p.347). În mesajul de Anul Nou din decembrie 1943, prin care cerea tuturor românilor «să înţeleagă că deasupra noastră, a tuturoa, este Patria, şi că, în ceasurile acestea sfinte de primejdii, trebuie să ne ridicăm deasupra noastră», pentru că «numai uniţi vom înfrunta prin luptă vitregia ceasurilor ce vor să vină», „Mareşalul nu înţelegea că doar victoriile ar fi putut duce la mult dorita unitate, nicidecum previzibila înfrângere a României şi situaţia grea în care se afla cea mai mare parte a populaţiei ţării” (p.348).

 „Conştient de perspectiva înfrângerii germanilor şi a aliaţilor săi, începând cu anul 1943 mareşalul Ion Antonescu a tolerat sau acceptat legăturile cu reprezentanţi ai coaliţiei Naţiunilor Unite pentru negocierea condiţiilor ieşirii României din război. Totuşi, în acel context, Ion Antonescu era preocupat în continuare de pregătirea armatei şi de apărarea teritoriului naţional, exprimându-şi atunci când a avut ocazia şi a fost necesar, voinţa de a «lupta mai departe cu fidelitate din partea aliatului german. El nu are nevoie să spună mai multe cuvinte; căci poporul român ştie, dacă Germania pierde, atunci sunt pierdute România şi Europa» (apud I. Calafeteanu, „Români la Hitler”, ed.Univers Enciclopedic, 1999, Bucureşti, pp.209-2100″).” (pp.346-347) 

DOUĂ IMAGINI OPUSE

1) Încă din ziua de 11 septembrie 1940, „opţiunea de politică externă a generalului Ion Antonescu a fost precizată (astfel): «Faţă de Axă, v-am spus: noi mergem 100% până la moarte alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa. Dacă vom cădea cu Axa, pe hartă nu vom dispare, după cum nici Italia nici Germania nu vor putea să dispară, o naţiune constituind o realitate peste care nu se poate trece». Actele de politică externă ale Româneii au produs efecte până în august 1944, previziunea Conducătorului statului s-a adeverit, dar consecinţele ulterioare pentru ţară şi pentru mare parte a populaţiei au fost dezastroase.” (p.332)

2) La 22 martie 1944, generalul englez Maitland Wilson, comandantul suprem al forţelor aliate din Mediterana, i-a cerut mareşalului Ion Antonescu să capituleze. „Răspunsul acestuia a fost demn şi în acelaşi timp aproape disperat: «Vă rog să nu cereţi unui soldat cinstitit şi unui om bătrân să-şi sfârşească zilele în umilinţă. Când poporul nostru va trebui să moară, nu-i cereţi astăzi să accepte dizgraţia şi dezonoarea. Ajutaţi-mă să salvez un popor, nu mă forţaţi să-l arunc în prăpastia fără sfârşit a distrugerii şi ruşinii. Noi suntem prietenii dumneavoastră, nu duşmanii dumneavoastră”. Prietenia declarată era în contradicţie cu realitatea, deoarece Ion Antonescu declarase, în numele României, război Marii Britanii şi SUA, la presiunea Pactului Tripartit. Nu aplicase nimic din înţelepciunea politicii lui I.I.C. Brătianu din vara anului 1916, când refuzase să declare război celorlalte sate ale Puterilor Centrale, transmiţând un mesaj în acest sens doar Austro-Ungariei„.  (p.350)

****

CONCLUZII

„Autorii laudă, elogiază, critică şi condamnă activitatea şi faptele mareşalului şi tot ce s-a întâmplat în perioada guvernării sale. Fiecare cu argumentele şi justificările sale, cu date reale sau false, cu interpretări obiective şi subiective. Fiecăruia îi respectăm şi îi înţelegem atitudinea, poziţia şi argumentele.

Mareşalului nu i se pot nega patriotismul, cinstea şi onoarea, dar nici erorile politice şi militare, abuzurile şi excesele, ilegalităţile ordonate sau tolerate, tendinţa spre măsuri aspre şi excesive, nejustificate legal, asupra unor persoane şi grupuri etnice, care au depăşit cadrul legal, cutumiar şi uman, ale căror consecinţe, evaluate de multe ori corect, alteori exagerat, au fost şi rămân grave şi dureroase.

Perioada guvernării mareşalului Ion Antonescu rămâne cea mai discutată şi analizată, atât pe fondul opţiunilor şi deciziilor sale în politica internă şi externă a ţării, cât şi în privinţa exceselor din perioada guvernării sale, îndreptate mai ales împotriva evreilor şi ţiganilor, care i-au atras răspunderea morală şi penală. Din acest punct de vedere, continuă să fie incriminat pentru asasinate şi masacre săvârşite în ţară, în Basarabia şi Transnistria, fiind inclus în istoria universală pe lista criminalilor de război. Problema şi subiectul Ion Antonescu, perioada guvernării sale au devenit o problemă de stat, pe care România şi-a asumat-o în contextul acceptării ideii holocastului din România [….] Statul român şi-a asumat responsabilitatea faptelor regimului Ion Antonescu în privinţa victimelor abuzurilor şi asasinatelor comise împotriva evreilor, însuşindu-şi concluziile Raportului Elie Wiesel, şi a instituit Ziua naţională de comemorare a victimelor holocastului, începând cu 9 octombrie 2004.” (pp.355-356)

„În multe ocazii şi-a asumat răspunderea pentru faptele sale, susţinând «că tot ce s-a făcut bun sub guvernarea mea, aparţine miniştrilor, şi că-mi iau răspunderea pentru tot ce s-a făcut rău, în afară de abuzuri şi crime». Justificându-şi faptele, mareşalul Ion Antonscu folosea expresia «Istoria va judeca».” (p.355)

______________

Notă: [1] Înaltul Decret nr. 2352, semnat de Regele Mihai, cu următoarea motivaţie: „Pentru serviciile aduse Patriei şi Tronului pe câmpul de bătălie în conducerea războiului nostru pentru dezboribrea hotarelor de răsărit […]” (Monitorul Oficial – Partea I, nr. 200, 24 august 1941, p. 4964. 

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie

4 răspunsuri la „Ultimul mareşal

  1. Pingback: Exerciţii de judecată istorică: Regele Mihai şi actul de la 23 august 1944 | tudorvisanmiu

  2. Romania are doua mari avantaje, in prezent: unul, inca se gasesc in tara noastra oameni care nu dorm; celalalt, succesiunea la tron in familia fostului rege este foarte complicata. A recunoscut-o chiar domnul profesor Neagu Djuvara. Cu tot efortul sustinut al unora pentru restauratie, romanii stiu cine a fost alaturi de ei in clipele grele ale istoriei si, mai ales, cine i-a abandonat.

  3. Pingback: Recapitulare (24) Oraşul poetului profet | tudorvisanmiu

  4. Pingback: În dialog cu Ştefan Paraschiv (3) Actul de la 23 august 1944 – contextul (I) | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s