Despre dramele neîmpăcate: cazul unor monarhii est-europene (România, Bulgaria, Serbia)

Prin bunăvoinţa domnului George Damian, am publicat pe blogul domniei sale următoarele comentarii, în cadrul unei discuţii „off-topic”, referitoare la legitimitatea titlului de Rege (pornind de la observaţia d-lui. Mădălin Focşa, că sintagma de „fostul rege” sună penibil şi bolşevic).

Am considerat că este interesant să le republic aici (discuţia întreagă putând fi citită la comentariile respectivului articol):

  1. Dragă Marian,
    1. Italia, Franţa şi Germania s-au rupt într-un mod foarte diferit de monarhie decât România, Bulgaria sau Iugoslavia. Deşi nu cred că ar fi necesar să detaliez, o fac, din plăcerea de a “rememoria” istoria:
    – Franţa s-a rupt de mai multe ori de monarhie; dacă ne referim doar la case regale: e vorba de Bourboni, de două ori (1792, 1830) şi de Orléans (1848), de care s-au rupt prin revoluţii. Şi Bonaparte a instaurat o dinastie, de care francezii s-au rupt de două ori (1815, 1870), datorită înfrângerii în războaie. După aceea, au avut numai republică: o tradiţie republicană veche de 143 de ani!
    – Germania s-a rupt de monarhie în contextul înfrângerii în Primul Război Mondial (terminat la 11 noiembrie 1918), dar pe un fond de revoluţii populare (începute din 3 noiembrie). Situaţia e mai complicată, nefiind vorba doar despre monarhie ci şi despre un imperiu. Kaiserul Wilhelm al II-lea nu a rămas rege pentru că şi-a pierdut susţinerea populară şi a armatei.
    – Italia s-a rupt de monarhie printr-un referendum (2 iunie 1946). Regele îşi pierduse susţinerea populară datorită colaborării cu fascismul. Deşi a abdicat (9 mai 1946) în favoarea fiului, Umberto al II-lea, poziţia monarhiei era compromisă în faţa majorităţii populaţiei (poate şi sub o influenţă socialistă).

    În aceste trei situaţii, republicanismul este legitim. În cazul României – Regele a fost forţat să abdice; dacă s-ar fi organizat un referendum prin care populaţia ar fi votat pentru abolirea monarhiei, ar fi fost altă situaţie.
    Să vedem şi celelalte exemple:
    În Bulgaria, ţarul Simeon al II-lea (n.1937) era minor şi, după moartea tatălui, (1943) conducea sub regenţă. Aici, abolirea monarhiei a fost făcută într-un mod dramatic: la 5 septembrie 1944, URSS a declarat război Bulgariei (!) şi, după trei zile, a intrat în ţară; la 9 septembrie, a arestat regenţa (patriarhul Kiril, prim-ministrul Bogdan Filov, generalul-locotenent Nikola Mihailov Mihov), fiind executaţi împreună cu o mare parte a clasei politice (februarie 1945). A fost impusă o nouă regenţă, majoritar sovietică. E adevărat, a fost ţinut un referendum pentru abolirea monarhiei (cu 97% “pentru” – situaţie destul de implauzibilă). Fiind minor, Simeon nu a fost obligat să semneze vreun act de abdicare; a plecat, pur şi simplu, în exil.
    I s-a permis să se întoarcă în ţară deabia după (1996). În continuare foloseşte titlul de “Ţar al Bulgariei”, i s-au restituit proprietăţile şi Simeon a renunţat niciodată, de jure, la pretenţiile asupra tronului Bulgariei – deşi probabil nu are în gând vreo restauraţie. În schimb, s-a implicat în politica ţării, şi-a fondat un partid şi a fost ales prim-ministru (2001-2005); a depus jurământul de a apăra constituţia republicană a ţării. Dar titlul de “Majestatea Sa, Ţarul” încă este folosit când i se adresează. Nimeni nu îi spune “fostul ţar”.

    În cazul Iugoslaviei: Regele Petru al II-lea (n.1923) – la început rege minor (1934-1941), a devenit rege cu “drepturi depline” la 27 martie 1945, calitate în care a scos ţara din război, în 1941; la scurt timp, germanii au invadat Iugoslavia şi au împărţit-o cum au vrut, familia regală fiind obligată să se refugieze în străinătate. De jure, Petru al II-lea a fost deposedat de titlul regal de către Parlamentul comunist (1945). E poate demn de menţionat că Petru al II-lea a fost fiul Mariei a Iugoslaviei, fiica Regelui Ferdinand I.
    Acum, vorbim despre Serbia: Fiul lui, Alexandru al II-lea, s-a întors în ţară în 1991, luptând împotriva regimului lui Slobodan Milošević; s-a mutat permanent în ţară după destituirea acestuia din funcţia de preşedinte (2000). În 2001, Parlamentul le-a acordat cetăţenie tuturor membrilor casei regale (Karadjordjevic) şi li s-au returnat proprietăţile. Acum, foloseşte titlul de “Alteţa Sa Regală Prinţul Moştenitor” şi urmăreşte reinstaurarea monarhiei constuţionale. Are un semnificativ sprijin popular – din 2011, aparent majoritar (64%?).

    Să luăm şi un exemplu mai neutru: Grecia. Regele Constantin al II-lea a fost înlăturat printr-o lovitură de stat, confirmată de un plesbicit popular (1974). În prezent, constituţia republicană a Greciei nu recunoaşte vreun titlu nobiliar, dar Regelui i se permite, în ţară, titlul de “Regele Constantin” – unul simbolic, diferit de cel statal (“Constantin, Regele Elenilor”).

    Iau o pauză şi revin cu un răspuns la celelalte puncte (rugându-l pe dl. Damian să ierte această abatere regretabilă, dar aparent necesară, de la subiectul articolului, sperând că va aprecia utilitatea istorică a unei asemenea analize :-) ).

  2. 1. În comentariul precedent, am încercat să evidenţiez faptul că, dacă ruperile sunt legitime, titlurile nobiliare nu sunt recunoscute.
    În schimb, dacă ruperile sunt dramatice, încercarea de a corecta asemenea tragedii istorice există – şi în cazul Bulgariei, şi a Serbiei, şi a României – şi, cred eu, este destul de legitimă.
    În fond, republicile s-au întemeiat pe principiul că oamenii au dreptul să-şi aleagă singuri forma de guvernământ. Negând acest principiu (cum face România, prin articolul 152 al constituţiei) ridică semne de întrebare privind fundamentele filosofice ale republicii noastre (dacă bazele ei nu sunt în iluminism, atunci unde sunt? La Kremlin?).

    Dau şi un exemplu intermediar: Austro-Ungaria, unde, fiind vorba de un stat dublu şi de un imperiu, situaţia era mai complicată. Aici, ruperea de monarhie nu a fost chiar “kosher”: în 11/13 noiembrie 1918, Regele Carol I al Austriei a emis mai multe proclamaţii prin care cerea poporului (austriac şi maghiar) să-şi aleagă liber forma de guvernământ. Maghiarii au declarat o republică (16 noiembrie 1918), iar austriecii s-au “luat după ei”, într-un soi de stat care ar fi dorit să incorporeze teritoriile fostului imperiu, în afară de Ungaria; această soluţie n-a rezistat.
    În martie 1919, Regele Carol al Austriei a făcut o călătorie în afara ţării şi a negat orice legitimitate a republicii “German-Austriece”, clamând suveranitatea regală. Iritaţi că a plecat din ţară fără o abdicare oficială, Parlamentul republican Austriac a adoptat o lege prin care i s-a interzis să revină în ţară – “Legea Habsburg” (3 aprilie 1919) şi i-a confiscat proprietăţile; apoi au abolit orice titlu nobiliar. Deşi a avut pretenţii la tronul Ungariei, Horthy nu l-a susţinut în niciun fel (şi datorită ameninţărilor vecinilor, care nu doreau reinstaurarea monarhiei în Ungaria).
    După moartea lui (1922), “Prinţ Moştenitor” a devenit Otto de Hasburg (n.1912-d.2011). A susţinut restauraţia şi s-a opus nazismului şi comunismului. Anschluss-ul (1938) l-a forţat să se retragă în SUA. După 1945, s-a implicat în politica europeană. Astăzi, o restauraţie este destul de improbabilă, dar Casa de Habsburg încă există. Noul şef al Casei de Habsburg-Lorraine, Karl von Habsburg (din 2007, după ce Otto a renunţat la titlu) este impliciat în politică.

    În Austria şi Ungaria nu sunt recunoscute titlurile nobiliare. Membrii Casei de Hasburg le folosesc în afara acestor ţări.

    2. Ce înţelegi prin “domeniu regal”? Un asemenea domeniu ar funcţiona ca o proprietate nobiliară, deţinută de Casa Regală a României.
    Legal, nu văd ce probleme ar aduce un asemenea fapt (poate doar terminologic).

    3. Referitor la ruperea de Casa Regală de Hohenzollern, îl citez pe istoricul Filip-Lucian Iorga:

    “Familia de Hohenzollern, care are o istorie admirabila, milenara, din pacate la ora asta are o problema, nu e o noutate, are un sef care nu e la inaltimea nici a traditiei familiei, nici a faptelor stramosilor si e un personaj controversat. Si cred ca si din cauza aceasta Casa Regala a Romaniei a simtit ca e datoare pentru ea, dar si pentru noi, sa ne rupa, sa marcheze o distanta fata de aceasta familie care are niste probleme interne acuma. A fost mai intai un conflict intre fostul sef al familiei de Hohenzollern, care a murit anul trecut si era foarte in varsta si actualul sef, care e un personaj controversat, sunt tot felul de lucruri mai putin ortodoxe, mai putin obisnuite in lumea aristocratiei europene pe care omul asta, seful Casei de Hohenzollern, le face si Casa Regala a Romaniei nu are de ce sa ramana legata de o zona umbroasa, care incepe sa devina din pacate zona familiei Hohenzollern.” (http://www.contributors.ro/interviu/filip-lucian-iorga-“casa-regala-a-romaniei-nu-are-de-ce-sa-ramana-legata-acum-de-zona-umbroasa-a-familiei-de-hohenzollern”/)

    Deci, nu mai putem vorbi de “adevăraţii Hohenzollerni”: Alteţa Sa Karl Friedrich este şeful Casei Principare de Hohenzollern-Sigmaringen (din 2010), dar nu se prea ridică la înălţimea titlului; iar dacă nu prestaţia, atunci ce oferă legitimate unui monarh? :-)

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie

2 răspunsuri la „Despre dramele neîmpăcate: cazul unor monarhii est-europene (România, Bulgaria, Serbia)

  1. Pingback: Recapitulare (24) Oraşul poetului profet | tudorvisanmiu

  2. Marian

    Aparent postulimi este adrest mie, de aceea n-a raspuns nimeni, în mod corect. Iata ca raspund.

    Domnul „istoric de familie” Iorga ar trebui sa explice în ce consta nevrednicia sefului casei regale de HZ. Probabil pentru ca a recunoscut apartenenta lui Paul la familie, dându-i mari dureri de cap lui Mihai, si de natura politica, de parca nu-i ajungeau cele de natura materiala (mostenire). Seful casei HZ ar fi putu sa-l de în judecata, dar un proces de calomnie în România e imprevizibil si, asa cum bine se stie, cel care se cearta cu un idiot are mari sanse sa fie confundat cu acesta. Domnui istoric stie acest lucru si îsi permite. Mai vedem ce se întâmpla daca va avea de lucru prin Germania.

    Domnul Balaceanu-Stolnici declara ca e o decizie foarte grava si s-a referit la alte situatii. Din pacate pentru dumnealui, situatiile nu sunt 1:1 compatibile, un lucru care nu ar fi trebuit sa-i scape, la experienta pe care o are. Acelea su fost facute atunci când ambele familii, trunchiul si ramura, erau domnitoare (dinastice) si în regate, nu în republici. Practic, juridic, si sentimental, ceea ce a facut regele este o schimbare de nume. Conform codului civil, schimbarea de nume nu te scuteste de datoriile si obligatiile vechi, ele sunt transferate noului nume. Fetele stiu mai bine, pentru ca ele îsi schimba numele dupa sot. Deci o furtuna într-un pahar cu apa. O cearta de vecini de bloc.

    O alta smecherie inutila este explicatia ca pe tronul României nu va putea accede Karl Friedrich, de parca l-ar interesa acest lucru, si ca Mihai detine monopolul la numirea regelui, el sau un succesor. Cât de usor (se) uita ca strabunicul sau a fost adus tocmai din Germania, într-o perioada în care dinastii mai mult sau mai putin românesti existau si aveau pretendenti la tron (Ghica, Caragea si altii), deci prin ignorarea pretentiilor acestora. De ce ale lui nu pot fi ignorate?

    Nu dragilor, Mihai a fost amenintat serios de catre HZ sa înceteze cu prostiile, pentru ca trage în jos renumele casei de HZ, deja afectat de tâmpeniile lui tac’su (caruia i-a fost refuzat dreptul de a se stabili pe teritoriile familiei HZ si a trebuit sa se refugieze la Estoril). În acest mod spera sa scape de Paul, care-si vrea partea de mostenire civila, acuma ca tot s-a dat drumul la despagubiri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s