Discuţii culturale spontane cu necunoscuţi

MOTTO: Este mai probabil ca două persoane să cunoască împreună mai mult decât o singură persoană.

S-a întâmplat ca, din discuţii scurte, pornite spontan, cu oameni pe care nu-i cunosc, să aflu informaţii culturale deosebit de interesante:

      • 1) La Piaţa Universităţii, într-o zi de duminică (22 septembrie) cu proteste pentru Roşia Montană, aşteptând ca manifestanţii să vină, am asistat la o discuţie cu un domn inginer (şeful unor lucrări de baraj în timpul lui Ceauşescu), în vârstă, care a discutat pe larg despre subiectul Roşiei Montane, cu mai multe persoane. Văzându-mă tânăr şi „maleabil”, a luat postura unui „om cu peri albi” şi, binevoitor, m-a întrebat ce domeniu doresc să urmez. I-am răspuns: „Istoria”. M-a întrebat atunci dacă am citit ce a scris Vasile Pârvan (auzisem de el, dar nu ştiam exact ce subiecte a tratat). I-am răspuns că nu. Atunci, mi-a recomandat: „Să citeşti tot ce a scris el!”. 

  • Când am revenit acasă, l-am căutat pe Wikipedia; am văzut că a fost arheolog şi a scris despre daci. Singura mea temere era să nu fie vreun istoric prea naţionalist şi exaltat. L-am căutat atunci la indicele cărţii lui Lucian Boia, „Istorie şi mit în conştiinţa românească” [*]. Mi-a plăcut ce-am găsit despre el: „considerat ca fondator al şcolii moderne româneşti de arheologie, un cercetător riguros”; „istoric respectat pentru temeinicia informaţiei (atât literară, cât şi arheologică) şi considerat ca inatacabil din punct de vedere metodologic”, „mare arheolog”, «de geniu». Trebuie să recunoaşteţi: din partea lui Lucian Boia, asemenea aprecieri pentru un istoric sunt foarte rare.
  • În acest moment, sper să-mi fac timp să citesc „Getica. O protoistorie a Daciei” (1926). Aşa, pentru început 🙂
  • 2) La Muzeul Naţional al Ţăranului Român, fiind la vernisajul expoziţiei „Copacul cu răvaşe” (21 octombrie), un anumit domn vârstnic, bărbos – pe care l-am îndrumat privind respectivele mesaje -, m-a întrebat, după ce i-am spus că unul dintre „copaci” conţine mesaje din „Profetul” de Khalin Gibran, dacă am citit „Fiul Omului”. I-am răspuns „Da”, m-a întrebat dacă mi-a plăcut, i-am răspuns din nou: „Da”. M-a întrebat apoi dacă ştiu ce religie a avut Khalil Gibran. Aici, am ezitat – că era creştin, era evident, dar nu ştiam cărei denominaţiuni a aparţinut. Răspunsul a fost interesant: „Creştin maronit”. L-am întrebat pe respectivul domn ce înseamnă a fi creştin maronit, comparativ cu alte denominaţiuni. Dumnealui, fiind profesor de istoria religiilor, mi-a spus că e mai complicat. Am spus atunci: „Înseamnă că trebuie să cercetez singur”. Aflând „statutul” meu (elev de liceu), a fost mai îngăduitor cu faptul că nu cunoşteam acest detaliu.
  • Am căutat, ziua următoare, ce înseamnă „creştin maronit”. Am aflat că Biserica Maronită – specifică comunităţii creştine din Liban – este singura biserică orientală care recunoaşte autoritatea Bisericii Romano-Catolice (a rămas loială Papei de la fondarea ei, în secolul 4). Referitor la convingerile religioase particulare ale lui Gibran, am aflat că avea o viziune „tolerantă”, uşor ecumenistă: «Gibran was born into a Maronite Christian family and raised in Maronite schools. He was influenced not only by his own religion but also by Islam, and especially by the mysticism of the Sufis. His knowledge of Lebanon’s bloody history, with its destructive factional struggles, strengthened his belief in the fundamental unity of religions, which his parents exemplified by welcoming people of various religions in their home. Gibran had a number of strong connections to the Bahá’í Faith».
  • Am mai aflat că, din timpul dominaţiei franceze, sistemul electoral în Liban („pământul coexistenţei religioase”) se ocupă pe considerente etnice, într-un fel de „algoritm confesionalist”: Preşedintele ţării (ales pe o perioadă de 6 ani) e întotdeauna creştin maronit, premierul – musulman sunnit, iar preşedintele Parlamentului musulman şiit. Sistemul e, deocamdată, destul de neconvenabil: a fost creat pe când creştinii – din care majoritatea sunt maroniţi – erau majoritari; acum, sunt minoritari (39%) faţă de musulmani (59%).
  • 3) La Pasajul Universitate „Nicolae Bălcescu”, în timp ce se amplasau aceiaşi „copaci cu răvaşe” pentru un eveniment civic de dimensiune teatrală, „Oraşul Poetului Profet” (ce va avea loc mâine), un domn tot destul de în vârstă m-a întrebat, luând un mesaj („Nu poţi schimba circumstanţele, nu poţi schimba anotimpurile sau vântul, dar te poţi schimba pe tine”), dacă ştiu cine este autorul lui (care nu era menţionat). I-am răspuns că nu ştiu. Mi-a spus apoi că este vorba despre Emanuel James „Jim” Rohn (1930-2009), american, autor de discursuri motivaţionale, şi că citatul original suna un pic diferit: „Nu poţi schimba circumstanţele, anotimpurile, vântul, dar te poţi schimba pe tine însuţi”. Nu a fost surprins că nu ştiam cine este Jim Rohn (probabil puţin ştiu). Respectivul domn mi-a spus că dumnealui a absolvit trei facultăţi – filosofie, A.S.E. şi teologie (din câte am înţeles, s-a specializat pe iudaism) – dar nu a apucat să-şi dea doctoratul. 

Notă: [*] Am citit „Istorie şi mit în conştiinţa românească” (Lucian Boia, Humanitas, 1997) după ce auzisem numai opinii negative despre această carte. Testul la care m-am supus a fost: „în ce măsură pot accepta teoriile lui Lucian Boia” şi „în ce măsură îmi vor fi pe plac sau nu”? Probabil mă aflam într-o stare cognitivă potrivită (nu mai „ţineam cu dinţii” de vreun mit naţional; mai multe lecturi m-au „deziluzionat” în acest sens), pentru că nimic din ce am citit nu m-a deranjat. Metodologia propusă de Lucian Boia am acceptat-o imediat: nu există istorie obiectivă (pentru că nu poate exista), ci doar discursuri istorice mai mult sau mai puţin obiective ori subiective.

Aş mai adăuga o menţiune: cum a menţionat şi el (recent, în prefaţa la a doua ediţie a cărţii „De ce este România altfel?”, 2013), el nu este un „demitizator”, ci un cercetător al miturilor. Spre a folosi o imagine plastică: miturile sunt ca nişte ziduri care, chiar dacă adesea se sprijină doar pe un un câmp de iarbă, sunt totuşi foarte solide (şi Lucian Boia recunoaşte puterea miturilor de a influenţa istoria); el nu îşi propune să dărâme, pur şi simplu, acele ziduri (ar fi imposibil!), ci să le studieze, spunând: „Aceste ziduri de piatră se sprijină pe iarbă, nu pe pământ solid!”. Ceea ce i s-ar putea reproşa ar fi stilul (că nu este suficient de „diplomat”; totuşi, miturile sunt ca nişte ziduri, şi se găsesc tot timpul „arcaşi” să le apere), dar metodologia – odată de este înţeleasă principial – mai greu.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Jurnal

Un răspuns la „Discuţii culturale spontane cu necunoscuţi

  1. Pingback: Recapitulare (24) Oraşul poetului profet | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s