Un dialog tandru cu Octavian Cheţan

MOTTO: „Mie mi se pare că nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusă pe masa de disecţie a Securităţii n-ar trebui să tacă. Fiecare bucăţică din această experienţă satanică, oricât de măruntă ar fi ea, ar trebui adusă în conştiinţa celorlalţi, împreună cu cei care, pierzându-şi calitatea de «seamăn», au făcut-o cu putinţă.“ (Gabriel LIICEANU)

Dragă Răsvan,

dragul meu turnatorExperienţa lui Gabriel Liiceanu cu „Dragul său turnător” nu cred că este, pe durata «dosarelor de urmărire informativă» (9 septembrie 1971 – 1976), prea spectaculoasă – faţă de alte dosare (de exemplu, cel al lui „Barthimeu” – care include o situaţie umană incredibilă – care, în treacăt fie spus, şi eu cred că ar merita o carte). Totuşi, mi se pare năucitoare atitudinea lui după 1989: cum a devenit acţionar la Humantas (1991) şi – după cum rezultă din discuţia sa cu Liiceanu în ianuarie 2013 – nu a regretat nimic din ce a făcut (considerând chiar că nu a înfăptuit nimic rău „nu am spus decât lucruri bune despre dumneavoastră”, p.30), ba chiar a ajuns să-i aprecieze pe cei care i-a turnat (pretinde că, în clasamentul său de filosofi preferaţi, primul era Noica, al treilea Andrei Pleşu, iar al doilea, chiar Gabriel Liiceanu, p.40).

Care era, în fond, vina lui Gabriel Liiceanu („Lungeanu Gelu”, „Lulu” sau „Noe” – după caz) pentru a fi încadrat ca „un element ostil”, ori importanţa lui pentru a fi atât de urmărit? Că a plecat la studii în Germania sau că se lăsa „influenţat” de «fostul deţinut politic» Constantin Noica [aşa cum e structurat dosarul, p.60]? Bineînţeles, nu – alta era vina lui: „că nu era cu noi – deci, împotriva noastră”. Fireşte, dându-i importanţa unui „obiectiv (militar)”, Securitatea îşi făcea doar treaba de „lup”, apărându-l pe „leu” (Dictatorul) de „şoareci” inventaţi [după cum foarte plastic exprimă Heinrich Zimmer rolul «serviciilor», folosind o fabulă sanscrită din secolul al XII-lea, „Hidopadesha”, pe care o povesteşte şi o comentează din această „perspectivă contemporană” în „Filosofiile Indiei” – scrisă în 1942, pp.94-95].

Referitor la dosar, Liiceanu – distanţându-se puţin de gravitatea unui „D.U.I” -, îl compară cu un roman („un roman prost, dar totuşi un roman”): are un personaj principal („obiectivul”), „o documentaţie” (sursa de inspiraţie), o „selecţie a materialului care intră în forma finală” (actul creator), „personaje principale şi secundare” (cei care trec „prin cadrul vieţii” obiectivului), „dialoguri ample” (scripturile benzilor cu înregistrări), intervenţii narative şi – în fine – chiar autorul (naratorul şi creatorul „scenariului”, care dă «pseudo-nume» personajelor sale), dar şi „coautorii” (informatorii care „citesc romanul pe capitole şi indică, din când în când, felul în care trebuie să continue acţiunea”) [pp.193-194]. Interesant este că unul dintre „coautori” (deşi cercetător ştiinţific la Institutul de Filozofie şi redactor-şef al „Revistei de filozofie”) „nu publica nimic”; „stilul lui se formase pe denunţuri în marginea articolelor şi cărţilor” lui Liiceanu şi Noica. „Omul nu mai putea scrie altfel, nu mai putea atinge nici măcar ţinuta minimală a unui articol de revistă sau a unei anodine note de lectură. Denunţurile repetate, invectiva ideologică curentă şi «demascările» îl castraseră ca autor, îl sterilizaseră complet. Opera lui, ferită de ochii lumii, îl avea ca public-ţintă pe ofiţerul de Securitate […..]” (p.239).

În fine, lăsând pitorescul comparaţiei cu romanul deoparte, ceea ce este năucitor este faptul că aceşti oameni îşi duc mai departe viaţa „bine-mersi”. Un asemenea „personaj” este Octavian Cheţan („Cristian”), turnătorul lui Liiceanu (din 1971), „cercetător ştiintific” gradul I la Institutul de Filozofie al Academiei de Ştiinţe Sociale, specialist în „ateism ştiinţific” şi redactor şef al „Revistei de filosofie” (până în 1989), devenit apoi acţionar la Humanitas (în 1991); acest moşuleţ simpatic are astăzi 83 de ani. Are şi o pensie impresionantă (în 2013!): 2000 de lei „după majorare”, cu încă 1500 de lei ale soţiei. Are o fiică (42 de ani, contabilă la o firmă). Stă pe Calea Moşilor şi are şi blocul termo-izolat (atât de bine încât „toată iarna nu a dat drumul la căldură”!). „Ateu de mic” (devenit specialist în „ateism ştiinţific”), în viaţă îl ţine doar curiozitatea: vrea, de exemplu, să ştie cine ne va fi următorul preşedinte (în toamna lui 2014). Este de o seninătate drăgălaşă: nu m-aş mira dacă, la lansarea cărţii în Bucureşti – Librăria Humanitas Cişmigiu (29 octombrie 2013), ar veni şi i-ar spune lui Liiceanu: „Mulţumesc că ai scris despre mine, că ai scos la lumină povestea noastră! M-ai făcut nemuritor! Îmi dai un autograf? – poate o să valoreze o avere în timp!”. Se ştie deja: securiştii şi informatorii îşi iubesc foarte mult copii!

„Cine e “Cristian”? Un anume Octavian Cheţan care are azi 83 de ani. A urmat cursurile Academiei Jdanov, după ce le-a încheiat cele ale Facultăţii de Filozofie şi la un moment dat “a scăpat de povara conştiinţei” şi a fost promovat în aparatul de propagandă al comunismului. Puţin i-a păsat de ce se va spune despre el peste 100 de ani. Pe el l-a interesat prezentul. L-a preocupat să se pună bine cu acesta, cu mai marii care îi decideau configuraţia. Era sigur că pentru supuşenia lui vinovată nu i se va întâmpla nimic rău. Poate chiar credea în eternitatea comunismului. Comunismul s-a dovedit a nu fi etern, dar lui Octavian Cheţan nu i s-a întâmplat nimic. În privinţa asta a intuit bine, a avut dreptate.” Mircea Morariu, „Adevărul” („Dragul meu turnător”, de Gabriel Liiceanu: Zidul răului”, 20 octombrie 2013)

Dar, dacă amărâtul de Octavian Cheţan (pentru care simt milă – pentru el, personal, nu, pentru că a dus-o bine, ci pentru sufletul său) îşi duce zilele liniştit (şi-a vândut acţiunile şi, cu pensia lui de 2000 de lei şi apartamentul bine termo-izolat, are din ce să trăiască), autorul dosarului, maiorul Ion Pătrulescu (devenit în 1974 locotenent-colonel), a avut câteva «probleme» cu justiţia (în 2010, fiind acţionat în justiţie de CNSAS, pentru că „a propus realizarea unor măsuri operative în procesul urmăririi informative a unei persoane semnalată cu idei ostile regimului şi care promovează o concepţie filosofică «ruptă de realitate»”, p.358; „documentaţia folosită de CNSAS în calitate de «reclamant» a fost integral extrasă din dosarul Lungeanu”, p.335). „PĂTRULESCU ION, născut la 24.01.1934 în Bârzeşti, com. Vultureşti, jud. Argeş, fiul lui Dumitru şi Filofteia” nu este doar unul dintre cei 20 de ofiţeri care au instrumentat dosarul lui Liiceanu (pp.354-356), ci principalul instrumentator. 

„Aflăm din cartea lui Gabriel Liiceanu că legendatul “Cristian”, numitul Octavian Cheţan îşi preda notele informative unui ofiţer pe nume Ion Pătrulescu. În 2010, CNSAS, prin consilier juridic, l-a acţionat în justiţie pe Ion Pătrulescu pentru constatarea calităţii sale de lucrător al fostei Securităţi şi pentru ca instanţa, justiţia să decidă dacă Ion Pătrulescu a făcut ori nu a făcut activitate de poliţie politică. Pătrulescu s-a apărat, avocatul lui sfătuindu-l să susţină că, pe când era ofiţer activ, faptele de care era acuzat la 20 de ani de la căderea comunismului nu erau socotite rele, nu constituiau obiect de vinovăţie. “Nu constituiau un act delictuos ”. Dimpotrivă. Omul apăra ordinea şi legalitatea socialistă. Primea pentru asta o leafă consistentă, poate de două sau de trei mai mare decât cea a lui Cheţan, avea şi alte avantaje, era recompensat şi decorat. În virtutea principiului contributivităţii şi în absenţa altor dispoziţii legale, azi, dacă mai trăieşte, Ion Pătrulescu încasează o pensie frumoasă. Legalităţii socialiste puţin îi păsa de “drepturile omului”. Asta în pofida faptului că în august 1975, Nicolae Ceauşescu, alături de toţi ceilalţi lideri ai ţărilor est-europene căzute pradă comunizării forţate, a semnat Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki. Or, acest document conţinea şi un aşa-numit “coş trei” referitor la respectarea drepturilor omului. [….] Nu asta contează acum. Contează că Ion Pătrulescu a scăpat basma curată.”Mircea Morariu („Adevărul”, art.cit.)

Totuşi, într-un document anexat cărţii, se publică decizia Curţii de Apel Bucureştii din 10 martie 2010, prin care „constată calitatea de lucrător al Securităţii în privinţa părâtului Pătrulescu Ion [….]” (p.365). Nu ştiu cum or fi evoluat lucrurile, până în prezent (octombrie 2013). În schimb, „apărearea” lui – chiar dacă fictivă, nu este, totuşi, neverosimilă (poate doar exprimarea e prea „rafinată”); tratat ca un document autentic (până în „Postfaţă”, p.345), textul ar putea totuşi păcăli pe munţi. Cronologic, un singur detaliu îl stabileşte temporal – după iunie 2012 (referirea la un moment de atunci): „Nici domnul Năstase nu mai avea demnitate când era filmat şi fotografiat în timp ce-l duceau cu salvarea, întins pe o targă şi cu un fulărel ridicol de mătase, despre care nici curcile nu credeau că e un bandaj” (p.308). 

„În chiar săptămâna în care apărea Dragul meu turnător, Tribunalul Militar a decis că un alt securist, şi el octogenar, un fost maior pe nume Marin Pârvulescu, nu poate fi acuzat în dosarul inginerului Gheorghe Ursu. Nu poate fi nici acuzat, nici judecat. De fapt, justiţia militară se arată consecventă cu sine căci tot Parchetele Militare au hotărât că nu pot fi judecaţi nici Alexandru Vişinescu, nici Ion Ficior. Magistraţilor în uniformă puţin le pasă că, aşa cum spune Gabriel Liiceanu în cartea sa, “există activităţi care sunt delictuose în eternitate, … indiferent de momentul istoric în care sunt întreprinse. Ele sunt rele indiferent de ideea, ideologia, credinţa sau regimul politic în numele cărora sunt săvârşite” (p.335). Ceea ce a făptuit Marin Pârvulescu şi alţii asemenea lui e rău, chiar dacă unele dintre legile în vigoare în România comunistă a anilor 80, când a fost ucis în bătaie inginerul Gheorghe Ursu, spuneau altceva. Şi o spuneau fiindcă erau imoral concepute.Tocmai pentru că rolul lor era să apere şi să legitimeze răul comunist. […..] Prin decizia de săptămâna trecută, Tribunalul Militar a mai legitimat o dată, retroactiv, răul în cauză.” – Mircea Morariu („Adevărul”, art.cit.)

Prin această carte, Gabriel Liiceanu răspunde şi la întrebarea «De ce arată România altfel?» (care „nu este o întrebare deloc complicată, de fapt”): «România arată altfel pentru că vremurile noi au fost făcute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situaţie nouă [….] De fapt nu e nevoie de o mare forţă analitică pentru a înţelege că «România tranziţiei» s-a construit pe clanurile fostei Securităţi, adaptate rapid la o nouă conjunctură politică şi economică. A profita de incognito-ul în care lucraseră şi a ocupa în mod paşnic centrele de putere ale societăţii, mimând formele lor de funcţionare democratică şi deturnându-le fondul, iată formula simplă şi eficace adoptată de cei care, până în 1990, trăiseră în culisele puterii.» (p.343).

_______________

P.S.: În scrisoarea a 13-a (din 23 august 2013), am avut o mică decepţie: domnul Liiceanu reia cu aceaşi „mică confuzie” (referitoare la personaje) observaţia sa din dialogul său cu Horia-Roman Patapievici, referitoare la „Insuportabila uşurătate a fiinţei” (1984) de Milan Kundera („Despre naivităţile noastre”, 28 martie 2013):

«E drept că socialismul a întrupat în istorie aşa cum l-am trăit a avut darul de a schimba semnificaţia multor lucruri. De aceea nu e chiar atât de simplu ca un locuitor al Occidentului să se înţeleagă cu unul care a trăit în Est. Cred că Milan Kundera vorbeşte pe larg despre chestia asta în Insuportabila uşurătate a fiinţei, atunci când eroina, o pictoriţă fugită din Praga, îşi dă seama că prin cuvântul «manifestaţie», de pildă, ea şi prietenul ei, un francez (s.m.), înţelegeau două lucruri complet diferite [….]» (p.235)

Şi la acel moment, am semnalat (fără nici o pretenţie – nu am citit cartea, ci doar un rezumat), cu modestie, acea imprecizie: „prietenul ei” este tot un ceh (Tomáš), doar că el se adaptează mai uşor societăţii occidentale, spre deosebire de prietena sa, Tereza (care, citesc în rezumat, este nu pictoriţă, ci fotojurnalist). 

https://tudorvisanmiu.wordpress.com/2014/01/17/o-erata-de-bun-simt/

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Arta Literaturii, Jurnal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s