Salvând Istoria

În apropierea zilei de naştere a Majestăţii Sale, Regelui Mihai (25 octombrie), public o conversaţie avută cu Răsvan Cristian Stoica, rudă şi prieten, în care, pe baza celor cunoscute de mine, încerc să explic logica şi necesitatea actului de la 23 august 1944 (binevenite completări au venit de la doamna Roxana Iordache). Menţionez dinainte că premisa de la care am pornit este acea că mareşalul Antonescu nu ar fi făcut decât prea târziu ceea ce timp de 3 luni ar fi putut să facă (din 30 mai 1944): semnarea armistiţiului.

Articolul de la care a pornit discuţia poate fi citit în „Jurnal”.  

  1. Dragă Răsvan,
    Cu modestie, îmi permit să dau un răspuns la întrebările tale: Eu cred că Regele n-a fost nici mincinos, nici trădător, şi nici n-a predat ţara sovieticilor (faptele lui după 1944 o dovedesc cu prisosinţă).
    Însă referitor la ultima întrebare, subiectul e mai sensibil: pusă problema astfel, într-adevăr, diferenţa de 3 săptămâni a condamnat acele sute de mii de ostaşi români, duşi în lagăr în Siberia (deşi nu toţi au murit – unii au putut să se întoarcă). Informaţia aceasta nu este “marginală”, ci este recunoscută azi de toţi istoricii (în familie, am avut rude care au ajuns în Siberia, dar s-au întors). Dar o fi fost “vina” Regelui?

    Înainte să dau un răspuns, îmi îngădui (cu modestie) să-ţi fac un mic reproş: din Neagu Djuvara n-ai citat şi cea mai importantă carte (dar mai recentă) referitor la subiectul 23 august 1944: “Misterul telegramei de la Stockholm…..” (Humanitas, 2012). Altfel, nu ai fi scris: “Despre acest aspect nu am găsit nimic [….] la Neagu Djuvara [….]“.
    Îţi citez ce scrie Djuvara: “Au fost totuşi persoane apropiate de mareşal care au rămas convinse că Antonescu ar fi putut ajunge la un armistiţiu mai puţin dezastruos ca acela decretat de regele Mihai în seara de 23 august, care a permis sovieticilor să facă, în ciuda promisiunilor din aprilie-mai 1944, peste 150.000 de prizonieri – după ce armata română depusese armele pe tot frontul – şi să tărăgăneze apoi câteva săptămâni până să fie semnat oficial armistiţiul de către ambele părţi. Ele uită că această improvizare se datora tocmai faptului că Antonescu nu ştiuse să profite, de la 1 iunie 1944 deja, de asentimentele sovieticilor de a încheia armistiţiul în condiţiile lui!” (op.cit, pp.59-60).
    În această carte, Djuvara arată că: 1. negocierile (din partea puterii!) pentru armistiţiu începuseră în decembrie 1943; 2. Antonescu a cerut două condiţii pentru armistiţiu [*]; 3. La 30 mai 1944, sovieticii i-au dat un răspuns favorabil; 4. timp de 3 luni (mai-august), Antonescu n-a mai făcut nimic; 5. la 23 august 1944 îl trimite pe Djuvara cu telegrama; intenţiile lui de a încheia armistiţiul probabil nu erau serioase (o scrie tot Djuvara – altfel ar fi trimis o telegramă, nu risca să trimită un “emisar”). [Prima dată când am citit cartea (nu demult), am fost foarte surprins, pentru că nu mai auzisem până acum aceste informaţii – aproape „de necrezut”].

    Pe baza acestor informaţii, pun problema în felul următor: şi Antonescu, şi Regele doreau încheierea armistiţiului. Antonescu a avut 3 luni să-l semneze (iunie, iulie, august) şi n-a făcut-o, sperând ca, luptând în continuare, să obţină o victorie care să adună o schimbare de situaţie ce ar fi permis încheierea armistiţiului în condiţii mai bune. Varianta aceasta era şi riscantă, şi destul de improbabilă. Nu-i de mirare, deci, că 23 august 1944 (înfăptuit de Rege în acord cu partidele “istorice”) a avut loc.
    De aici, trag o primă concluzie: (1) ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 ERA NECESAR.

    Apare, totuşi, problema diferenţei de 3 săptămâni. O lămurisesc clarificând un aspect (referitor la articolul din revista “Atitudini”): în “Proclamaţia către ţară” din 23 august 1944, Regele a spus clar: “Un nou guvern, de uniune naţională, a fost însărcinat SĂ ADUCĂ LA ÎNDEPLINIRE voinţa hotărîtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România A ACCEPTAT armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii” -> Regele nu spune că armistiţiul s-a încheiat, ci că SE VA ÎNCHEIA.
    Intervalul de 3 săptămâni care a urmat a fost catastrofal, dar care era alternativa? Am fi putut să nu încetăm focul împotriva sovieticilor (care ajunseseră în Basarabia de la spargerea frontului din 19 august 1944!) până la semnarea efectivă a armistiţiului, dar ar fi trebuit totodată să luptăm contra germanilor. Riscul era evident: ţara să fie ocupată fără nici un fel de armistiţiu. De aceea, nu cred că se putea altfel decât încheiind imediat focul; pur şi simplu, nu mai aveam niciun “as în mânecă” împotriva sovieticilor.
    De aici, trag o a doua concluzie: (2) NU AVEAM ALTĂ OPŢIUNE DECÂT ÎNCETAREA IMEDIATĂ A FOCULUI.

    Reluând discuţia noastră anterioară despre acest subiect – aplicând “conterfactual conditions” asupra evenimentelor, concluzionez că – după toate greşelile înfăptuite de-a lungul celui de-al doilea război mondial (de la cedarea Basarabiei în 1939 la amânarea semnării armistiţiului până în 23 august 1944) – actul de la 23 august 1944 era ultima variantă de a salva ţara de la dezastru. Alternativa era continuarea luptei; o victorie ar fi fost de necrezut, astfel că “rezistenţa” noastră ar fi lungit războiul cu cel puţin 6 luni (aşa cum întoarcerea armelor l-a scurtat cu 6 luni, salvând alte sute de mii de vieţi).
    Dacă aş fi fost în locul Regelui Mihai, sper ca Dumnezeu să-mi fi dat înţelepciunea de a fi făcut ce a făcut Majestatea Sa. A-l numi erou e cam mult: cred că, pur şi simplu, la acel moment a fost un Rege!

    În rest, te salut şi sper să-mi găsesc timp să-ţi mai scriu (cu şcoala e mai greu….) :-)

    Note: [*] Djuvara scrie că ambele condiţii erau stupide: 1. să permită un teritoriu neutru, pentru guvern, în Banat (la ce folos, când tot teritoriul ţării era ocupat?); 2. să îi dea 15 zile să negocieze retragerea germanilor (deşi aceştia probabil ar fi dat atunci, precum în Ungaria, o lovitură de stat, înlocuindu-l pe mareşal cu Horia Sima).

  2. Dragă Tudor, nu am scos textul din context aiurea. Am dat pagina şi volulmul din care am citat, tocmai pentru ca fiecare să poată verifica. Tot ce scrii mai sus e şi în acele pagini pe care le-am dat eu la bibliografie. Dar lucrurile alea nu mă lămuresc, nu-mi răspund la întrebări.
    Din ce citezi tu, din volumul respectiv, spune acelaşi lucru: că Regele a decretat armistiţiul, dar acela era în stadiul de proiect. Nu era semnat. Păi dacă nu declara armistiţiul, nemţii nu atacau Bucureştiul. Noi opuneam în continuare rezistenţă trupelor bolşevice şi aşteptam semnarea armistiţiului. Pe 23 august, Neagu plecase în Suedia, pentru tergiversare, trimis de Antonescu.
    De ce a tulit-o Mihai I la Tismana, după aceea? De ce a fost onorat de Stalin? A primit sau nu un avion în dar de la gruzin? Nu pentru actul de trădare? Întreb, pentru că eu aşa simt că au stat lucrurile. Motivaţii la o crimă se pot găsi oricînd. De zeci de ani numai de astea aud.
    Deci, întrebarea era dacă regele a minţit sau nu. El a comunicat la radio armistiţiul care, de fapt, nu fusese încă semnat. Asta era problema.
    Consecinţele au fost cele menţionate în articolul din “Atitudini” sau nu?
    Nu am pus la îndoială necesitatea trecerii de partea aliaţilor occidentali. Asta am învăţat-o la şcoală. Şi că războiul s-a scurtat cu 6 luni. Şi asta o ştie toată lumea. Neagu Djuvara subliniază şi tergeiversările lui Antonescu, cum trăgea de timp.
    Deci, revin din nou şi întreb: de ce regele n-a dat ordinul DUPĂ semnarea armistiţiului şi nu ÎNAINTEA lui? Aici e problema. Pe front nu merge cu vorbe. Făceau ceva ruşii pe vorbele lui Mihai I.
    Au fost luaţi şi duşi în captivitate peste o sută de mii de ostaşi români sau nu în PERIOADA ACEEA DE 3 SĂPTĂMÎNI?
    Ai găsit ceva în acest sens sau nu?

  3. Dragă Răsvan,
    Încep prin a schimba tonul scrisului meu care (dorind să spun multe pe scurt) poate a fost cam nepotrivit, încercând să fac lucrurile să pară simple şi doar de-o anumită culoare (deşi sunt complicate).

    Mai moderat, o să încerc să dau câteva lămuriri:
    O precizare: pornesc de la premisa teoretică că actul de la 23 august (motivat de faptul că Antonescu amâna catastrofal semnarea armistiţiului) n-a fost o trădare, ci, cel mult, o eroare, iar Regele Mihai – nu un trădător, ci, cel mult, un incompetent cu bune intenţii.

    1) “Păi dacă nu declara armistiţiul, nemţii nu atacau Bucureştiul” -> E adevărat, dar cred că nemţii ar fi atacat Bucureştiul doar şi pentru arestarea mareşalului. Dacă nu l-ar fi destituit pe Antonescu (provocând atacul germanilor), nu ar fi putut începe demersurile pentru încheierea armistiţiului.
    Altfel spus: demersurile pentru semnarea armistiţiului cu sovieticii nu ar fi putut începe fără arestarea lui Antonescu, deci fără să începem lupta cu nemţii. Şi atunci, nu puteam lupta pe două fronturi (dezastrul ar fi fost, cred, mult mai mare).

    “Pe 23 august, Neagu plecase în Suedia, pentru tergiversare, trimis de Antonescu.” -> Ori, tocmai tergiversările erau problema, în contextul în care era de urmărit un armistiţiu rapid.

    2) “De ce a tulit-o Mihai I la Tismana, după aceea?” -> Te referi la faptul că Regele a părăsit Bucureştiul după 23 august? Păi, ziua următoare nemţii au bombardat Palatul. De asta cred că s-a protejat, părăsind capitala.

    3) “De ce a fost onorat de Stalin?” -> Şi Truman l-a decorat. Motive se pot găsi (poate pentru propagandă? sau “de ochii lumii”?). Oricum, meritul de a fi scurtat războiul cu 6 luni i l-a recunoscut. Dar, în fine, ştiu eu ce era în mintea gruzinului?
    De avion nu ştiu.

    4) “El a comunicat la radio armistiţiul care, de fapt, nu fusese încă semnat.” -> În “Proclamaţia către ţară”, Regele anunţă că se va semna armistiţiul oferit de Naţiunile Unite, nu că s-a semnat. Putea el anticipa că sovieticii îl vor amâna timp de 3 săptămâni?

    “Deci, revin din nou şi întreb: de ce regele n-a dat ordinul DUPĂ semnarea armistiţiului şi nu ÎNAINTEA lui?” ->Uite cum mă gândesc eu (iartă comparaţia cu poker-ul): după cum am spus, n-aveam nici un “as în mânecă” împotriva sovieticilor, ci doar două “cărţi la vedere”: cele «6 luni de război în minus» şi susţinerea luptei antihitleriste. Astfel, întrebarea este: puteam “miza” pe ele (pentru armistiţiu), luptând până se semna? Cât ar fi durat (mai mult sau mai puţin de 3 săptămâni)?
    Apoi, după cum am raţionat (1), demersurile pentru armistiţiu nu ar fi putut începe fără arestarea lui Antonescu, deci fără să începem lupta cu nemţii.
    Astfel, problema se pune: luptând până la armistiţiu, cu sovieticii şi nemţii, ar fi fost pierderile mai mari sau mai mici decât cei 150.000-180.000 de militari duşi în Siberia (din care o parte s-au întors)?

    Pentru că e vorba de istoria care nu s-a întâmplat, nu putem decât să ne imaginăm…

    5) Mai fac o precizare: s-a mai acreditat idea că “Proclamaţia către ţară” a fost un fel de “armistiţiu unilateral”. Citez, atunci, din Djuvara:
    În dimineaţa zilei de 23 august 1944, la Direcţia Cifrului şi Cabinetului, a sosist “înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal de la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm” (prin consilierul de legaţie George Duca, care “de luni de zile, ducea cu ambsada sovietică negocieri în numele opoziţiei”, în paralel cu negocierile oficiale):
    “Or, în dimineaţa de 23 august 1944, sovieticii, constatând că, în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile, să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de opoziţie. În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de rege, după demiterea lui Antonescu.
    Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august 1944 [….]” (“Misterul telegramei….”, pp.31-32)
    Din acest lucru înţeleg că n-a fost nimic unilateral. Că sovieticii au amânat armistiţiul apoi pentru 3 săptămâni, asta ţine de inteligenţa lor demonică de a profita de situaţiile favorabile.

    Aceasta este perspectiva mea asupra lucrurilor, pe baza informaţiilor pe care le cunosc (se poate să n-am în vedere alte surse ori aspecte). Accept posibilitatea ca, într-adevăr, încetarea anticipată a focului să fi fost o gravă eroare (perspectiva ţine şi de cum imaginăm scenariul de la pct.4).
    Nu cred, totuşi, că a fost o trădare. Mă bazez aici pe toate faptele Regelui din 1944 până în 1948. Pentru acest lucru ar fi necesar un comentariu separat.

    În rest, ce să spun, Răsvane? Trecutul nu poate fi schimbat. Felul în care îl privim are, dar, importanţă.
    Eu îl privesc (ca toţi oamenii, de altfel), limitat, influenţabil şi profund subiectiv.

    Îţi doresc o seară frumoasă.

  4. Dragă Tudor, mi-a plăcut fraza asta a ta foarte mult:

    “Că sovieticii au amânat armistiţiul apoi pentru 3 săptămâni, asta ţine de inteligenţa lor demonică de a profita de situaţiile favorabile.”

    Sunt de acord şi mi se pare de bun simţ şi asta:

    “Astfel, problema se pune: luptând până la armistiţiu, cu sovieticii şi nemţii, ar fi fost pierderile mai mari sau mai mici decât cei 150.000-180.000 de militari duşi în Siberia (din care o parte s-au întors)? Pentru că e vorba de istoria care nu s-a întâmplat, nu putem decât să ne imaginăm…”

    Accept şi formularea ta:

    “Regele Mihai – nu un trădător, ci, cel mult, un incompetent cu bune intenţii.”

    Despre avion nu ştiam nici eu pînă nu am citit în articolul din revista “Atitudini”.

    Semnăm armistiţiul? E foarte plăcut cînd legăm, imaginar, un dialog între un călugăr din munţii Moldovei, un doctor dintr-un tîrg uitat de lume şi un licean deştept şi informat din capitală. :)

    O seară minunată şi ţie.

  5. Dragă Răsvan,
    Mă bucur că, dintr-un Rege trădător, am făcut unul…. nesăbuit :-)

    Ţin să explic şi cazurile din familia mea:
    1) fraţii bunicului matern (Ion şi Marin Mitroi) au fost duşi în lagăr, dar au evadat şi, ascunzându-se ziua şi mergând doar noaptea, au ajuns, în fine, pe teritoriul românesc, numai bine ce se semnase armistiţiul;
    2) din familia strămătuşii mele din Focşani (mama soţiei fratelui tatălui – deci rudă prin alianţă): în timp ce ei s-au refugiat într-o comună mai pe la munte (com.Dumitreşti, jud.Vrancea), tatăl, Petre Ionescu (care era ataşat “Biroului de mobilizare”, dar nu fusese trimis pe front), a fost chemat la 28 august împreună cu alţi miltari (la Dumitreşti – unde sovieticii deja ajunseră!) şi, practic, răpit (capturaţi sunt doar cei care luptă), dus până la graniţă şi ţinut într-un lagăr NKVD la Briansk până când i s-a dat drumul (5 octombrie 1945).
    [acestea sunt doar 3 cazuri – fericite, de altfel – din cele 150.000 / 180.000]

    Într-adevăr, e plăcut când legăm dialoguri “la distanţă” – fie ele virtuale sau (cu cei care nu participă direct) imaginare :-)
    O seară minunată!

    P.S.: Revin negreşit cu un comentariu după 31 octombrie (joi), când se reiau întâlnirile “Înapoi la argument”. Invitat este din nou Gabriel Liiceanu, iar tema discuţiei rămâne un mister.
    Ne mai “auzim” şi până atunci :-)

  6. Era o catastrofă dacă Regele aştepta 26 august, România ajungea doar o gubernie sovietică. De fapt, mai multe gubernii sovietice, fiindcă ţara ar fi fost împărţită la fel de criminal ca şi partea furată din Moldova. :evil:
    E chiar o mare naivitate să-şi închipuie cineva că s-ar mai fi putut salva ceva fără actul Regelui – sau naivitatea şi mai mare că s-ar fi putut salva mai mult. S-au declasificat suficiente arhive. Jocurile erau făcute încă din 1943, de la Teheran. Singura şansă – şi aia problematică – a României de a scăpa de comunism (deşi era oricum puţin probabil să fim admişi ca enclavă noncomunistă) ar fi fost să ne oprim la Bug. Fără 23 august, Transilvania cedată era pa!

33 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie, Jurnal

33 de răspunsuri la „Salvând Istoria

  1. Mă bucur că ai dat şi comentariul Roxanei Iordache, o foarte mare şi curajoasă ziaristă.

  2. … şi monarhistă, evident! 🙂

    Iar cînd doi îţi spun că eşti beat, te duci să te culci. Aşa am făcut şi eu atunci… 🙂

  3. Dragă Răsvan,
    Puteam eu să nu dau comentariu care ne salva istoria? 🙂
    Ştiu că Roxana Iordache este monarhistă. I-am descoperit blogul în mai 2012 – când a scris un articol foarte frumos atunci când s-a stins Irina Mavrodin. Am văzut-o apoi (întâmplător) şi la tine în blogrol şi am început s-o citesc. Ştiu că a scris la România liberă, a luat parte la Piaţa Universităţii (1990) şi a fost o apropiată a lui Corneliu Coposu.
    La Roxana Iordache apreciez că scrie întotdeauna ce gândeşte şi ce simte. E adevărat, anul trecut (2012) m-au deranjat la dumneaei anumite comentarii politice (privind condamnarea lui Năstase şi suspendarea lui Băsescu), şi i-am răspuns atunci cu câteva comentarii şi articole cam „obraznice” – dar, când mi-am făcut curat pe blog (prin vara lui 2013), am şters acele articole (comentariile au rămas – pe blogul dumneaei), realizând că nu merită câtuşi de puţin să ne certăm pentru… politicieni 🙂 – mai ales atunci când ne uneşte respectul pentru Rege.

    P.S.: Şi eu sunt îmbătat de Istorie 🙂

  4. In cartea sa: Un Dictator Nefericit/Calea Romaniei spre Statul Satelit, generalul Ion Gheorghe, atasat militar si ambasador la Berlin, are un capitol: LOVITURA DE PUMNAL A TRADATORILOR. Acolo explica pentru toti strategii de salon cum trebuiau sa decurga operatiunile. Datoria imperioasa a Romaniei, la 23 august, era sa continue razboiul alaturi de nemti. Cine sustine o teza contrara nu are nimic sfant pe lumea asta – nici cel mai elementar simt al datoriei – si cea mai buna dovada este ca grupul complotistilor a fost interesat doar cum sa dezerteze, sa emigreze, si nu sa apere Romania de bolsevici. Erau interesati doar de ce le colportau agentii englezilor.

  5. „Datoria imperioasa a Romaniei, la 23 august, era sa continue razboiul alaturi de nemti” -> Domnule Vasilescu, iar doriţi să luăm discuţia de la capăt? V-am spus deja, eu nu accept acest lucru, că “romanii aveau datoria si obligatia sa crape alaturi de nemti”.
    Păi nu dorea şi mareşalul Antonescu dorea să semneze armistiţiul cu URSS – doar că el ar fi făcut-o prea târziu? Despre ce vorbim?

    Referitor la afirmaţia: „Cine sustine o teza contrara nu are nimic sfant pe lumea asta – nici cel mai elementar simt al datoriei [….]”, aceasta mi se aplică şi mie, şi conlocutorilor mei (Răsvan Cristian Stoica şi Roxana Iordache) – deci o pot considera o ofensă fanatistă şi să vă banez.

  6. … vorbim despre faptul ca trebuie sa mai citesti si, cu trecerea timpului, sa ai empatia de a te pune in pielea celor care si-au aparat pamantul tarii la baioneta. La judecata istoriei Romania se prezinta cu eroii si cu martirii, nu cu tradatorii si cu lasii.
    23 august l-au facut inamicii de atunci, de acum si din totdeauna ai tarii asteia.
    Putin ma intereseaza ce accepti si ce nu.
    Sunt momente in istorie cand e bine sa ne temem de blestemele eroilor si martirilor (nota bene).

  7. Chiar acum am citit in revista Art-Emis articolul colonelului Jipa Rotaru/Jubileul unui Tradator de Neam si Tara. In armata cultul lui Antonescu e puternic.

  8. „Putin ma intereseaza ce accepti si ce nu.” -> Dacă „puţin vă interesează”, de ce încercaţi să mă convingeţi de un anumit lucru?
    Eu, pur şi simplu, nu înţeleg ce datorie aveam faţă de Germania – şi de ce faţă de Germania şi nu altă ţară. De când e datoria asta? Poate îmi explicaţi dvs.
    Prin 23 august 1944 am recuperat Transilvania de nord.
    Fireşte că trebuie să mai citesc şi că trebuie să empatizez cu suferinţele înaintaşilor. Cred că, la „judecata istoriei”, orice ţară se prezintă şi cu bune, şi cu rele.

  9. Cred ca e nevoie de un indelungat timp de reflectie. Oricum, nu e prima disputa pe care o port in jurul blestematei teme si rar am avut castig de cauza. Regimurile succesiv/represive pe care le-a cunoscut Romania, razboiul indeosebi, a saracit-o de cei mai buni dintre fii ei. Cine sa ne invete sa fim curajosi cand toti vitejii, daca nu s-au dus, cu greu ii mai gasesti.
    Recomand articolul lui Nae Ionescu din Roza Vanturilor/Tinerete Fara Batranete. Din el intelegem de ce conditia tarii noastre este cea pe care o cunoastem si o traim. Si se refera la Romania de dupa Primul Razboi Mondial.

  10. … aveam o datorie fata de Germania pentru ca un pansament pe care il lipesti pe rana il dezlipesti doar cu dureri. Cu ei eram aliati. Doar alaturi de ei putea fi stavilit molohul rosu.

  11. De ce Germania a semnat un alianţă cu duşmanul (23 august 1939), prin care a împărţit Europa, inclusiv Basarabia? Când unul te vinde, tu îţi recuperezi teritoriile luptând alături de el?
    Dacă nu ar fi avut loc al doilea război mondial, credeţi că URSS s-ar fi extins în toată jumătatea estică a Europei? Să fim serioşi! Germania nazistă a învrăjbit şi slăbit Europa (cucerind-o aproape în totalitate). Din cauza ei s-a aşternut cortina de fier.

    Sau greşesc?

  12. Nu. Este o teza de inducere in eroare, pentru demonizarea Germaniei. Politica lui Titulescu si a lui Comnen a respins tot timpul termenii diplomatiei germane, Goering a venit cu o oferta de nerefuzat in 1933/’34: raporturi economice reciproc avantajoase; nu-i interesa pe nemti aliantele noastre politice si militare, doi; si trei, cel mai important aspect, Romania trebuia sa refuze URSS, in eventualitatea unui razboi, coridor de trecere pentru armatele sale (cum au cerut in 1877, pentru a ajunge in Bulgaria). Asa s-a ajuns la 23 august 1939. Iar in august 1940 Hitler a sprijinit Ungaria pentru ca, dupa capitularea Frantei, Abwher-ul a gasit in documentele secrete franceze angajamentele Romaniei, luate de Armand Calinescu, de a-si autodistruge industria petroliera si de a incendia campurile petrolifere in beneficiul Angliei.
    Anglia a invrajbit Europa nu Germania.
    URSS s-ar fi extins oricum. O obliga comunismul.
    Exista o carte: Rusia, intre obsesia securitatii si insecuritatii/Laurentiu Constantiniu, unde domnul profesor dezvolta cu lux de amanunte teza glacisului strategic, obsesia rusilor.
    In cartea domnului profesor Lucian Boia scrie clar cum Anglia a recunoscut Rusiei Tariste, in 1915, dreptul asupra stramtorilor. Si pe unde trece drumul catre ele, daca nu pe aici.
    Problema e foarte complexa, pentru ca incumba stabilirea vinovatiilor pentru declansarea oficiala a razboiului – care apartine Angliei -, a respectarii Chartei Atlanticului, privitoare la granitele de de dupa razboi, pe care SUA n-a respectat-o si a diplomatiei insidioase a sovietice dublata de gangsterism. Toti actorii astia sunt infinit mai vinovati decat Germania.
    Sergiu Nicolaescu a spus candva: la Nurenberg, criminalii au fost judecati de mai marii criminali.
    De aia e nevoie de lecturi si de timp de reflectie.
    Scoala primeaza.

  13. „Anglia a invrajbit Europa nu Germania.” -> ???
    Anglia şi SUA – mai vinovate decât Germania nazistă? Domnule Vasilescu, pur şi simplu nu înţeleg: Angliei, SUA, Franţei – lor li se reproşează politica de „appeasement” (pasivitate în faţa statelor expasioniste – ba chiar susţinerea lor!). Poate învrăjbirea a fost făcută prin pacea de la Versailles (1919), dar cred că gravităţile nu se compară.
    Dvs. scrieţi – „URSS s-ar fi extins oricum. O obliga comunismul”. Probabil, dar nu prin cuceriri, ci prin „revoluţii interne” în interiorul statelor democratice. Nu era acesta pericolul cel mai mare, care a legimitat fascismul? S-a considerat că regimurile fasciste pot preveni un asemenea lucru. Dar cum? Pornind un război şi instaurând regimuri fasciste, în „state-marionetă”? Asta era lupta împotriva comunismului? Extinderea unui regim la fel de odios (nazismul)?

    De ce, domnule Vasilescu, condamnând comunismul, legitimaţi nazismul? În fapt, eu cred că al doilea război mondial a fost o confruntare între „două bande de răufăcători” (Florin Constantiniu). Vina occidentalilor este de a fi colaborat cu una dintre aceste bande (lucru inevitabil). Fireşte, ei au şi o „vină istorică”: că au permis crearea acestor bande.

    Dvs. spuneţi: „Scoala primeaza”. Întocmai – iar şcoala de azi ne învaţă istoria secolului XX într-un spirit occidentalist (pro-francez, pro-britanic, pro-american), în nici un caz unul totalitar (nici pro-facist sau pro-nazist, nici pro-sovietic).
    O asemenea atitudine nu o pot accepta.

    Fireşte, reflecţia şi lectura este întotdeauna necesară – dar sunt lucruri pe care bunul-simţ şi raţiunea primară mă fac să le resping „din capul locului”. Sunt convins că şi cei doi istorici serioşi pe care îi invocaţi (Laurenţiu Constantiniu, Lucian Boia) ar respinge imediat afirmaţiile dvs.

  14. Nu ar respinge afirmatiile. Le-ar nuanta.
    Problema cu cel de Al II-lea Razboi Mondial, si a conflictelor in general, este de a provoca insidios si perfid adversarul pana la a-l face sa reactioneze legitim, pentru ca apoi „sarmanele” victime sa declare: el a dat primul! Adica prima lovitura nu trebuie sa fie a noastra (dar sa ne purtam ca niste secaturi avem voie).
    Ar trebui amintit ca una dintre bande apara adevarata civilizatie europeana.
    La o conferinta publica, prof. Constantiniu a declarat: pentru Romania era mai bine daca Germania castiga razboiul. In sala, rumoare.

  15. Domnule Vasilescu, uitaţi ce cred eu:
    Nimic nu justifică o crimă (nici chiar cea mai mare ticăloşie).

    Condiţiile imposibil de aspre impuse Germaniei în 1919 s-au datorat faptului că, în timpul războiului, Germania a încălcat toate prevederile internaţionale; veneau, deci, dintr-o teamă. Dvs. spuneţi – occidentalii au provocat „insidios şi perfid” Germania, făcând-o să reacţioneze legitim. Atunci ce a fost cu toate concesiile (Germaniei – i-a permis să invadeze Austria şi Cehoslovacia; Italiei – să invadeze Etiopia)? Eşecul Societăţii Naţiunilor a fost incapacitatea de a opri aceste ticăloşii, de a opri războiul, nu vreo învrăjbire anume.
    Argumentaţia dvs. care legimitează invazia Germaniei asupra Europei este aceeaşi pentru exterminarea evreilor: „ei ne-au provocat, ei ne-au chinuit, ei sunt vinovaţi”. Dvs. de ce îmi spuneţi că trebuie să am compasiune pentru cei care au luptat pe front, dar dvs. nu aveţi pentru victimele acestui război stupid (ce care îl legimitaţi)?

    Al doilea război mondial este o consecinţă a nerezolvării problemelor primului – provocat, până la urmă, de imperialismul german. Dacă nu ar fi fost primul război, comunismul nu s-ar fi instaurat în Rusia; e adevărat, domnia ţarului Nicolae era catastrofală, dar nu s-a comparat nu bolşevismul ce i-a urmat. Cine i-a finanţat pe bolşevici, astfel încât să răstoarne ţarismul şi să scoată Rusia din război?

    Mai spuneţi: „una dintre bande apara adevarata civilizatie europeana”. Care din ele, domnule Vasilescu – cea sovietică sau cea nazistă? Cum vedeţi dvs. „adevărata civilizaţie europeană”?
    Eu cred că această „adevărată civilizaţie” o reprezintă statele occidentale (Franţa, Marea Britanie) şi Germania de azi – nu cea nazistă. A fost nevoie de două războaie pentru a duce o ţară pe drumul corect.

    Asemenea «pariuri istorice» („pentru Romania era mai bine daca Germania castiga razboiul”) pot fi corecte politic, dar imorale: bunăstarea noastră s-ar fi născut în ruinele unei Europe cucerite, dominate de nazism.
    Referitor la respingerea afirmaţiilor – ei ar nuanţa ideile (în general); eu mă refeream la cele de tipul „Anglia a invrajbit Europa nu Germania”.

  16. … Anglia a provocat Germania prin intermadiul Poloniei. Mussolini, la 4 septembrie 1940, a propus incetarea ostilitatilor si trecerea la tratative. Cainii razboiului se dezlegasera insa, iar Anglia nu voia sa dea inapoi cu nici un pret.
    Cand s-a semnat Acordul de la Munchen, prim ministru era Chamberlain, cand s-a inceput razbelul, Churchill, al carui mandat a fost: Dati Foc Europei!
    Primele asezari civile englezii le-au bombardat, apoi au venit bombardamentele germane.
    Dupa Dunkerque, Hitler a oferit o pace pe care Churchill a respins-o.
    Deocamdata e bine sa incetam dialogul. Mai e nevoie de un timp de reflectie si mai ales de lecturi (Ion Gheorghe, Pamfil Seicaru, Ion V. Emilian, Jipa Rotaru: Jubileul Unui Tradator, Mihail Sturza: Romania si Sfarsitul Europei etc.)
    Si mai e ceva: nazism inseamna altceva decat national socialism. Sunt curios daca, astazi, mai stie cineva.

  17. Toate situaţiile oferite de dvs. sunt după începerea războiului (1939) – nu înaintea lui, deci nu demonstrează teza „Anglia a învrăjbit Europa nu Germania”.
    Nazism înseamnă, terminologic, exact „naţional-socialism” (aşa se numea partidul: Nationalsozialistische ……).

    Fireşte că e nevoie de nuanţări – că occidentul este foarte vinovat (că a permis extinderea a două regimuri extremiste, şi că s-a aliat apoi cu una dintre bande, împotriva alteia). Dar, vă spun sincer: şi eu m-aş fi aliat cu URSS împotriva Germaniei (care era mult mai puternică). Priviţi lucrurile invers: cum ar fi fost ca occidentalii să se alieze cu Germania (şi restul Axei) împotriva URSS? Să subjuge împreună întreaga lume? Toată politica de echilibru a Societăţii Naţiunilor şi-ar fi pierdut orice legitimitate. Dar, în fine, aceasta este viziunea mea personală.

    Apreciez recurenţa îndemnului dvs. spre cumpătare („mai e nevoie de un timp de reflectie si mai ales de lecturi”). Cred că noi suntem produsul lecturilor noastre (aşa cum frumos scrie Răsvan) – or eu am o anumită viziune, dvs. una cu totul diferită.
    Apreciez îndrumările dvs. de lectură (chiar dacă implică un anumit tip de viziune asupra istoriei României secolului XX) – şi sper să ajung să citesc tot (în câţiva ani). Vă mulţumesc pentru acest dialog, chiar dacă nu am ajuns la un consens (şi probabil nu vom ajunge).

  18. Am gresit eu. Dictatorul italian la 4 septembrie 1939 a cerut incetarea ostilitatilor, ceea ce schimba fundamental datele problemei. E cam ocultata informatia. Am gasit-o in cartea lui Mihail Sturza, Romania si Sfarsitul Europei. Trebuie luata in calcul si simptomatologia. Pai toata lumea stie ca nemtii erau o armata civilizata, spre deosebire de ale aliatilor. Una e sa vrei sa cuceresti lumea ca sa o civilizezi si alta ca sa o subjugi si sa o exploatezi. Pe casa Ecaterinei Dostoievskaia statea scris, de catre armata germana de ocupatie: aici locuieste nepoata marelui romancier Dostoievski. Acordati-i respectul cuvenit.
    Liderul Garzii de Fier, Sima, a spus: le-au trebuit celor de la Bucuresti 3 ani ca sa-si dea seama ca razboiul e dus intr-o directie gresita?
    Daca necesitatea ruperii aliantei cu Germania era imperioasa, de ce n-au ramas aici, in calea invadatorilor, autorii. De ce nu si-au expus familiile, prietenii, apropiatii? Cartea lui Ion Gheorghe e plina de exemple de colaboratori de-ai sai, initiati in complot, care urmareau doar sa se sustraga. Pana si in cartile lui Djuvara gasim dovezi ale lui insusi despre felul cum se pregatea sa-si puna familia la adapost. Pai unde e solidaritatea cu proprii lor conationali? Pentru ce un om ca el, de o valoare individuala indiscutabila, sa gaseasca formule elegante de a baga mizeria sub pres? Pai genul asta de atitudine e propriu borfasilor si celor care practica relatii contra firii.
    Adica soarta Romaniei la 23 august 1944 a stat in mana unor borfasi capitularzi.
    Aflu recent ca gen. Ghe. Dobre, ministrul inzestrarii armatei, merge la MStM la gen. Arhip, seful institutiei, sa vada cum sa faca sa-l elibereze pe Antonescu, care era captiv. La care acesta ii spune ca el nu intervine pentru un particular. Deci, dupa mintea unui borfas, Antonescu, care n-a pregetat o clipa sa-si puna fiinta in slujba statului, devenise un simplu particular.
    Constantin Corneanu, tanar istoric, are o carte: Sub Povara Marilor Decizii. Are si un interviu: 23 august 1944, cea mai grava eroare politico/militara din istoria Romaniei.

  19. Sper să nu vă supăraţi dacă nu o să vă răspund decât într-un singur punct:
    Germania a invadat Polonia la 1 septembrie. Franţa şi Marea Britanie au declarat război Germaniei la 3 septembrie. Până atunci, tocmai asta încercaseră: încetarea ostilităţilor (cereau retragerea germanilor din Polonia). La 4 septembrie era prea târziu. Aşa că nu văd cum Mussolini ar fi vreun „mare împăciutor”.
    «Una e sa vrei sa cuceresti lumea ca sa o civilizezi si alta ca sa o subjugi si sa o exploatezi» -> Aşa este: cel care cucereşte şi subjugă, şi exploatează 🙂 Al Treilea Reich nu era Imperiul Roman….

  20. Deja am discutat prea mult. Istoricul Corneanu pune cu lux de amanunte problema in context geostrategic. Germania nu a invadat Polonia, a intrat doar sa ocupe teritoriul ce era al ei: Danzigul. Si asta dupa lungi parlamentari la care Polonia nu a achiesat, tot sfatuita de englezi.

  21. Să dăm, totuşi, ultimul cuvânt Pactului Hitler-Stalin (23 august 1939): „Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.” (articolul II din „Protocolul Adiţional Secret”)

    P.S.: Nu ştiu cum dumneavoastră consideraţi teritoriul românesc sfânt şi inalienabil, dacă pretindeţi că alte state precum Polonia TREBUIAU să-şi cedeze din teritoriu „fără să tragă un glonţ” (dumneavoastră, dacă aţi fost polonez, aţi fi cedat vreo parte din teritoriu pretinsă „germană” – să spunem, dacă nu ar fi fost vorba de un stat semi-autonom? dacă da – de ce nu ar fi fost şi cedarea părţii pretins „ruseşti”, „ungureşti”, „bulgare” a teritoriului nostru la fel de legitimă?). Aşa şi ruşii: ei nu au invadat România, au intrat doar să ocupe teritoriul ce era „al ei”: Basarabia. Cine i l-a dat, aşa ne putem întreba şi cu Danzig (de ce trebuia cucerit, dacă era „german”? fiind semi-autonom, nu se putea el alipi Germaniei, din moment ce avea conducere nazistă?).
    Acest „dublu joc” (de condamnare necondiţionată a „imperialismului” occidental – temperat totuşi de propria populaţie – şi de preaslăvire a imperialismului german) mă cam depăşeşte….

    O ultimă menţiune: Regimurile totalitariste (extrema „dreaptă” şi stângă) sunt cea mai rea formă de guvernământ posibilă (individul dispare în „colectiv”). Un asemenea regim nu poate aduce civilizaţie.

    Vă mulţumesc, totuşi, pentru că aţi continuat cu seriozitate acest dialog, încât să ajungem la „esenţele” viziunilor noastre istorice şi politice.

  22. Polonia a fost ea insasi imperialista. Cu un an in urma s-a repezit la sfartecarea Cehoslovaciei, adica sa ia de la cehi Czerninul, o portiune din NE.
    Danzigul era si trebuia sa ramana o problema a Germaniei si Poloniei. Anglia nu a vrut.
    O alta teza de inducere in eroare este judecarea in paralel a celor doua extreme: stanga si dreapta. Comunistii sunt totalitari, pentru ca ei confisca si proprietatea, si libertatea, si te mai obliga, sub actiunea factorilor de presiune, sa colaborezi cu ei, sa-i preaslavesti. Statele AXEI erau doar dictatoriale. Nu confiscau proprietatea (personalitatea legata de proprietate), dirijau doar libertatea si nu obligau opozitia sa colaboreze fortat. E adevarat ca exista o exceptie prin care dictatura poate degenera in totalitarism, dar se refera doar la Germania si doar la conditia in care se afla dupa catastrofa militara de la Stalingrad (dezvolta gen. Gheorghe), dar si aici exista o nuanta: populatia germana a achiesat la cererile conducerii germane, sustinand efortul de razboi, pe cand la noi in tara, sub actiunea strategilor de cabinet, in frunte cu Maniu si alti capitularzi, toata suflarea aflata in spatele frontului nu stia cum sa dezerteze mascat.
    Statul totalitar este dublu dictatorial. Nici un istoric n-a spus asta pana acum. A trebuit sa vina dr. Serban Milcoveanu si sa faca un tablou al epocii participarii Romaniei la ultimul razboi (din perspectiva antiantonesciana si proregalista). El lamureste clar esenta celor 2 concepte.
    Judecand astfel, dintre cele 2 „bande”, doar una e de borfasi. Care? Cea care a comunizat Europa sub privirile celorlalti doi mari aliati.

  23. Codreanu a spus cat se poate de clar ca, asezati pe AXA Roma/Berlin, nici o intelegere intre Germania, URSS, Ungaria, Bulgaria nu poate avea consecinte pentru Romania, iar cand a fost intrebat daca, totusi, Germania sprijina cereri revizioniste, a raspuns: ii declaram razboi in 24 de ore. Romania a avut soarta pe care a avut-o in 1940 datorita anglomaniilor si anglofiliilor sefilor ei, in cap cu regele Carol II si Calinescu.

  24. E greu să încheiem brusc o discuţie aşa interesantă, nu credeţi?
    0) „Polonia a fost ea insasi imperialista” -> Până la urmă, fiecare stat puternic are momentele lui de imperialism.
    În cazul României, şi ocuparea Cadrilaterului (1913) poate fi considerată o acţiune imperialistă (chiar dacă populaţia de acolo era majoritar românească). Dacă ar fi fost după noi, am fi făcut România Mare mult mai mare (să includă Banatul sârbesc, Crişana ungurească, Maramureşul istoric etc.).
    Justifică asta în vreun fel imperialismul bulgar, maghiar, sovietic? Probabil sunteţi de acord că nu 🙂
    1) Danzig-ul era sub apărarea Ligii Naţiunilor. Deci nu putea fi doar o problemă a Germaniei şi Poloniei.
    2) E fermecătoare distincţia dvs. între „dictatură” şi „totalitarism”, însă – deşi aţi punctat corect diferenţele -, dinstincţia mi se pare inutilă.
    Descrierea dvs. este încântătoare („Statele AXEI erau doar dictatoriale. Nu confiscau proprietatea [….] dirijau doar libertatea si nu obligau opozitia sa colaboreze fortat”), numai că nu se aplică principalei ţări despre care discutam: Germania (care şi-a eliminat opoziţia de orice fel!).
    Regimurile totalitare nu sunt liberale şi se bazează pe COLECTIVITATE (suprimând individul). Or, eu consider liberalismul cea mai bună formă posibilă de guvernământ, pentru că se întemeiază pe LIBERTATEA INDIVIDUALĂ (care este condiţia „naturală” a omului).
    3) Ambele sunt două bande mafiote. Între comunicarea Europei şi nazificarea Europei nu văd vreo diferenţă notabilă (cu excepţia că, în a doua situaţie, victimele s-ar fi produs şi sub un criteriu etnic – apartenenţa la poporul evreu).
    Dacă Anglia ar fi făcut pace cu Germania (SUA neintrând în război) şi ar fi lăsat-o să cucerească Europa şi Rusia, credeţi că am fi avut astăzi altă atitudine decât aceea de a condamna nazismul (din aceeaşi perspectivă în care condamnăm comunismul)?
    4) Domnule Vasilescu, putem noi condamna politicienii interbelici pentru că au făcut o politică pro-occidentală? Luptând de partea CUI s-a făcut România Mare?
    „Interesul naţional” este o chestiune relativă: ţine de viziune. O arată Lucian Boia prin «”Germanofilii”». Or, politicienii interbelici aveau o viziune majoritar pro-occidentală (legitimă, cred eu). Bună, rea, era – totuşi – firească.

    Hotărârea lui C.Z. Codreanu este admirabilă („daca, totusi, Germania sprijina cereri revizioniste, a raspuns: ii declaram razboi in 24 de ore”), doar că omite continuarea: declarând război Axei, noi (condamnaţi a avea un stat mic) am fi avut soarta Iugoslaviei, iar statul român ar fi fost probabil împărţit între Germania, Ungaria, Bulgaria, URSS.

  25. Nu. Toate problemele care s-au ivit in timpul si dupa ultimul razboi au o singura cauza. Au disparut din fruntea trebilor aia facuti din plamada celor care pun repede mana pe arme. Nu le place transeea (cum nu i-a placut nici lui Mihai, pentru ca e las). Nu mai au vana si anduranta si nici nu vor sa o mai aiba. Si mai presus de orice, nu mai au onoare. E mai comod pactul cu diavolul bolsevic. Ce daca eroii n-au statui si martirii mormant? Cat nu ne este afectat traiul indestulat si confortul se poate prabusi totul in jurul nostru. Dupa noi, potopul.
    Stiu eu o inima de jigodie care se lamenteaza ca a fost detronat abuziv.
    Tara asta s-a facut prin foc si sabie. Unirea de la 1918, pe fustele unei muieruste numita Maria. D-aia a si tinut doar 20/22 de ani.
    Numai ca razboiul la care, azi, suntem parte si victime e mai perfid decat cel din urma. Sa nu-si imagineze nimeni ca nu va fi afectat.
    Doctorul Bacalbasa a dezvoltat teoria echilibrului politic al osului de ros: nu deschizi gura ca sa nu scapi osul.
    Sunt curios cat vor mai tacea oamenii nostri de echilibru.

  26. Ce poţi să-i răspund unui comentariu care începe atât de abrupt cu „Nu”? 🙂
    Nu înţeleg sensul primului paragraf – „aia facuti din plamada celor care pun repede mana pe arme” totuşi nu le plac tranşeele, „nu mai au vana si anduranta si nici nu vor sa o mai aiba”, „si mai presus de orice, nu mai au onoare”? De fapt, nu înţeleg nici continuarea 🙂
    Ţara s-a făcut „cu foc şi sabie” sub Carol I (1877-1878). Marea Unire de la 1 decembrie 1918 încă ţine, încă avem Transilvania. Prin acţiunea de la 23 august 1944, am recuperat Transilvania de nord. E adevărat, în 1944 am pierdut Basarabia, dar ea poate fi recuperată.

    Vă propun să ne oprim, deocamdată, cu dialogul aici.

  27. E cel mai bine. Am purtat ore si zile discutii cu ofiteri care au facut razboiul din rasarit si s-au gasit predati inamicului, culmea, tocmai de catre Capul Ostirii. Romania profunda e alaturi de Antonescu si de miile de eroi si martiri nestiuti, nu alaturi de lichelele anglofile.
    Oricum, in fata actualelor provocari nici genul asta de lichelism nu va mai fi ingaduit. De catre insisi patronii lor. La cine se vor mai inchina atunci?

  28. … actualilor nu le plac transeele. Ei sunt pusi in antiteza cu cei care au marsat constiincios in directia datoriei lor.
    Toti soldatii si ofiterii de pe frontul de rasarit, ajunsi mai tarziu in prizonieratul sovietic, erau la fel de animati ca si tanarul ofiter venit sa sprijine cu al sau cuvant protestatarii din Piata Universitatii, in ianuarie 2012. Asta ne ajuta sa ne dam seama de calitatea oamenilor trimisi ca vitele la taiere de catre un rege las si nemernic. Si pentru ce? Pentru mofturile lui si ale lui Maniu?
    Deja e prea lunga discutia si nu mai poate schimba nimic.
    Oricum s-ar judeca 23 august 1944, Mihai tot un tradator ordinar ramane.

  29. S-a impamantenit un obicei – cred ca suntem recazuti in Vechiul Testament -, acela de a gasi un tap ispasitor tocmai in persoana celui mai merituos si angajat personaj. Analiza lui 23 august 1944 pleaca din start cu un handicap pentru marele om de arme, recte: „n-a stiut sa profite…”. Ca un amanunt semnificativ, trecut sub tacere, capitularea a surprins si unitati care pastrau, datorita comandantilor energici, vointa de combat. Regimentul 6 Mihai Viteazul a dat luote cu rusii si pe 27 august ’44. Pusi in fata faptului politic, obligati de situatie sa accepte noul curs al evenimentelor, de catre rusi li s-a cerut dezarmarea, la care colonelul Birtz, comandantul regimentului, a raspuns negativ. Perfect, a spus rusul, mergeti pe jos la Bucuresti. Mergem, dar cu armamentul la vedere si gata de intrebuintare, nu dezarmati.
    Colonelul Ion V Emilian, de la postul de radio Baneasa, a adresat un comunicat intregii armate pentru a nu da curs deciziei politice de la palat.
    Cazuri sunt nenumarate.

  30. Pingback: Recapitulare (23) “Vrem cultură, nu cianură” | tudorvisanmiu

  31. Pingback: “Cel mai tânăr şi longeviv Mareşal al României” | tudorvisanmiu

  32. Pingback: Exerciţii de judecată istorică: Regele Mihai şi actul de la 23 august 1944 | tudorvisanmiu

  33. Pingback: În dialog cu Ştefan Paraschiv (3) Actul de la 23 august 1944 – contextul (I) | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s