Prezumtiva stenogramă (4) Întrebări pentru domnul Mircea Vâlcu-Mehedinţi

MOTTO: „Și eu, m-am asemuit, dintr-un anumit puct de vedere, cu Petre Țuțea care a spus: „Numai un tâmpit ca mine putea face 13 ani de pușcărie pentru un popor de idioți”. Așa am făcut și eu. Am studiat documente de Arhive, ca un idiot, că românii nostril sunt…români. Ei nu mai citesc cărți, nu se mai documentează, ci-i dau cu presupusul. Românul le știe pe toate, din naștere.” – Mircea Vâlcu-Mehedinti

Stimate domnule Mircea Vâlcu-Mehedinţi,

Vă mulţumesc, din partea tuturor, pentru că v-aţi găsit găsit timp să citiţi şi să răspundeţi comentariilor, în pofida lipsei de timp (dedicate cercetării).

Mai întâi, voiesc să mă prezint: mă numesc Tudor Vişan-Miu şi sunt un insignifiant (dar „băgăreţ”) elev la un liceu central din capitală. Până la 29 decembrie 2013, nu am vârsta necesară (18 ani) să studiez arhivele.

Din amatorism (sunt pasionat, într-un fel, de istorie), mi-am permis să-mi „dau cu părerea” asupra documentului. Concluziile mele (amatoriste) le-am publicat aici. De mai mult timp am aflat (de la domnul George Damian) că ele nu mai sunt valabile, pentru că sursa documentului nu este „Time” (pe care l-am pus la îndoială; notă: în acel articol nu apare Mihai Antonescu!), ci Arhivele Naţionale. 

Nu mi-am corectat, totuşi, teoriile, aşteptând articolul domnului Damian din „Magazin istoric” (prin noiembrie). Vă mulţumesc că aţi venit cu clarificări înainte de acest moment!

Dacă nu vă supăraţi, aş dori să vă mai răpesc din timp, adresându-vă câteva întrebări:

1) Dumneavoastră scrieţi: „spre deosebire de majoritatea istoricilor, nu comentez, nu interpretez izvoarele (documentele), nu le „povestesc” ci le public așa cum sunt [….] Și aceasta, pentru că îi consider pe cititori destul de inteligenți, să poată interpreta ei documentul; nu vreau să manipulez mintea cititorului, pentru simplul fapt că, dacă aș face-o, cele scrise de mine ar fi subiective. Toți suntem subiectivi”.

Dar notele de subsol din articolul publicat în revista Art-Emis nu sunt „comentarii” scrise de dumneavoastră? Cel puţin, aşa se sugerează notaţia: nota [4]  M.Vâlcu-Mehedinţi – [….]; apoi (ibidem)…..

2) Personal, am văzut de la început că indicaţi sursa (Fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie – Dosar 215/1944), dar am crezut că „Audiența Mareșalului și a lui Ică Antonescu după înregistrarea pe plăci” are o sursă diferită de „Unele aspecte ale evenimentelor din zilele de 22 și 23 august 1944, redate de Dinu C. Brătianu” – poate chiar că ar fi o transcriere a înregistrării „pe plăci”.  

De aceea, întreb (poate e stupid): „Audienţa….” este redată de Dinu C. Brătianu sau este un document distinct, care se găseşte la sursa indicată (Fond C.C. …..)?

Cine este autorul documentului (este Dinu Brătianu sau Gheorghe Brătianu – cum susţine George Damian)?

3) «Este o coincidență că acest articol ar fi apărut în 1947 în „Time”»: Credeţi că sursa pentru „Time” (1947) a fost respectivul document din Arhivele Naţionale? Atunci, dacă au folosit un document, de ce au susţinut că sursa lor este „înregistrarea pe placă”?

„De ce ziaristul american, care a scris în „Time”, este credibil, dar documentul din Arhivele Naționale Române nu este credibil? [….] dar pe români, chiar dacă aduc argumente concrete, științifice nu-i credem.” -> În acest caz, argumentul cel mai concret ar fi o înregistrare. Dacă documentul i s-ar alătura înregistrarea, cred că ar fi 99% credibil. În lipsa ei, articolul din „Time” (1947) este – consider eu – cu atât mai puţin credibil decât documentul din Arhive (1944).

Interesant că „În 1944 nu existau numai 3 aparate care să înregistreze pe plăci. Avea și Casa Regală, avea și Poșta etc.”. O curiozitate: de ce nu avem o înregistrare a „Proclamaţiei către ţară” a Regelui Mihai (23 august 1944)?

4) Mai scrieţi: „Se mai comentează că, acest document, trebuia să se fi publicat în 1990, nu acum. Domnul respective (sic!) nu a aflat că acest Fond s-a dat la studiu, pentru cercetători și istorici,abia în 2008. Cele câteva sute de mii de documente (adică Fondul CC al PCR)au zăcut la MAN, apoi în niște magazii și tărziu au fost date Arhivelor Naționale”. E bine de ştiut acest lucru!

Personal, eu vă felicit pentru îndelungata activitate la Arhivele Naţionale (20 de ani), cu depunerea unei munci imense (8 ore pe zi). Nu cred că trebuie să verific, vă cred pe cuvânt că aţi cercetat arhivele.

Îmi pare rău că munca dvs. este ignorată: cred că ar trebui să primească mai multe răspunsuri, din partea istoricilor (chiar şi „ostile”) 🙂

5) „Antonescu nu voia să-i ceară părerea lui Hitler dacă voia să facă Armistițiu cu Puterile Aliate. El dorea să discute cu Hitler și să-i ceară ca Armata Germană să se retragă, fără vărsări de sânge, deoarece dacă nu se retrăgea, puținii nemți care mai erau în România ar fi pierit, fie în luptă, fie ca prizonieri.”

Mie, personal, acest fapt îmi este cunoscut. L-am aflat citindu-l pe Neagu Djuvara, însă el critică acţiunea: «Dacă guvernul român înştiinţa partea germană că intenţiona să semneze un armistiţiu, germanii cu forţele lor din ţară (de pildă, forţele antiaeriene de la Ploieşti) i-ar fi arestat pe Antonescu şi pe toţi membrii guvernului şi i-ar fi înlocuit îndată cu Horia Sima şi cu legionarii „ţinuţi în rezervă”. Este exact scenariul ce se va desfăşura peste câteva luni la Budapesta» („Misterul telegramei de la Stockholm….”, Humanitas, 2012, pp.30-32).

Într-adevăr, e „speculaţie istorică”, dar ce garanţie avem că lucrurile nu s-ar fi întâmplat astfel?

„Fostul rege Mihai și mama lui au fost înscăunați de către Ion Antonescu” -> Obligând abdicarea Regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940), într-adevăr, l-a adus pe tron („înscăunat”, să zicem) pe Regele Mihai. Totuşi, mă îndoiesc că a făcut-o din alt motiv decât acela de a „domina” un rege tânăr şi slab (19 ani).

6) „Când un Rege își ia ginere un actor (Prințul Dudă) [numele „actorului” este Radu Duda – n.m.] și are o fiică arestată pentru înșelăciune (în SUA), fiind incapabil să-și educe propria familie, cum putea să conducă o țară?” -> Stimate domn, această afirmaţie nu este cumva „protocronistă” (aplică prezentul destul de recent – după 1990 – asupra trecutului – dinainte de 1948)?

„Știați că fiicele lui și soția nu știu o boabă romnește (sic!), în afară de cea căsătorită cu Dudă (sic!)? Oare, aceasta nu înseamnă că avea un dspreț (sic!) profund față de poporul căruia i-a fost rege?” -> El şi-a crescut fiicele după ce a abdicat (1948) – deci o acţiune post-facto nu dovedeşte neapărat un dispreţ anterior.

Generalizând, întrebarea mea este următoarea: de ce aplicaţi momentele de după abdicare (1948) asupra perioadei cât Regele a condus ţara (1940-1948)? 

De ce nu vă referiţi (cum ar face un istoric profesionist) la momentele contemporane domniei?

7) Un comentariu retoric: după cum aţi văzut, mulţi au acuzat faptul că documentul ar fi o „propagandă monarhistă”. Dar, logic, acest lucru ar însemna că editorii revistei Art-Emis ar fi – în logica acestor persoane – incapabili, întrucât ei publică documentul dvs. cu un anumit scop (prezentarea „Marii Trădări Naţionale” din 23 august 1944, astfel încât „devin vizibile apucăturile de maidan şi ambiţiile nefaste ale unui rege infantil şi lipsit de demnitate”).

Bineînţeles, documentul nu este „propagandă monarhistă”, decât dacă este (tran?)scris cu intenţii deformatoare (de către autorul ei). 

8) Referitor la „comentatori”, sunt de acord cu dvs.:

– decât să comentăm (noi, cei care „nu aveam ceva mai bun de făcut”), normal că „mai bine mergeam pe la librării sau târguri de carte sau saloane de carte și cumpărați (dacă nu ne dureau banii) cărți de istorie și din ele am fi aflat mai multe, cu alte cuvinte ne îmbogățeam cunoștințele”. E adevărat că am neglijat cele scrie de editorii Art-Emis: „Comentariile sunt de prisos!”. Dar, totuşi, faptul că am comentat documentul (chiar dacă „de prisos”) exprimă un interes evident pentru istoria ţării 🙂 E şi acesta un lucru bun, nu credeţi?

Fireşte, sper că sunteţi de acord că în această categorie nu intră comentatorii serioşi (precum domnul George Damian şi comentatorul „Marian”).

– comentatorii n-ar trebui să fie anonimi, să-şi ascundă numele, fiindu-le teamă sau ruşine să-şi spună părerea. Mie, de exemplu, nu mi-e ruşine şi nici teamă, chiar dacă, nu demult, un anonim îmi zicea că „scriu numai prostii” 🙂

În final, vă urez spor la muncă şi succes!

Voi înţelege dacă nu veţi găsi timp să-mi răspundeţi la comentarii (din câte am aflat, istoricii serioşi, de obicei, nu polemizează cu „ţâncii”).

____________ 

UPDATE! La 29 octombrie, şi domnul „Marian” (chiar dacă anonim) v-a dat un răspuns:

@Mircea Vâlcu-Mehedinti

O parte dintre comentariile dvs ma privesc direct, si am sa le raspund punctual.

Am spus ca eu stiam de 3 aparate, nu ca erau doar 3. Erau cele 2 de la siguranta/SSI (dintre care unul mobil, instalat într-o duba) si unul la radio (cel pe care a fost înregistrat discursul regelui).

Nu m-am referit la document ca fiind o facatura ci la continut, cel putin eu personal. Tehnic era imposibil, iar logic contradictoriu cu toate celelalte declaratii despre 23 august pe care le am, inclusiv 3 sau 4 interviuri ale ex-regelui însusi. Exista si marturii false, macar pentru a justifica prezenta articolului 260 în codul penal :) . De exemplu, generalul Sanatescu scrie în jurnalul sau ca a fost de fata (4 persoane deci), deci nu avea rost sa fie chemat de undeva de afara. De asemenea, Sanatescu insista ca a schimbat opinii si cu Ica si cu Antonescu, discutii care lipsesc din dialog.

Întrucât articolul din Times a aparut cu ~50 de ani înaintea deschiderii arhivelor, si este accesibil, este evident ca a fost tratat primul. Dvs aveti acces la arhive, eu ca expat nu.

În rest ati pus punctele pe si asa cum trebuie si meritati pentru asta sincere felicitari.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie

2 răspunsuri la „Prezumtiva stenogramă (4) Întrebări pentru domnul Mircea Vâlcu-Mehedinţi

  1. Pingback: Recapitulare (23) “Vrem cultură, nu cianură” | tudorvisanmiu

  2. Vâlcu Mircea

    Stimate domnule Tudor Vișan-Miu,
    Astăzi, făcându-mi mai mult timp liber, căutând pe Internet, am dat și peste comentariul dvs. referitor la un articol apărut în 2013, în revista Art Emis.
    În acel comentariu mi-ați pus niște întrebări, la care (îmi cer scuze) nu am avut timp să răspund, deoarece am scris mai multe volume, care se găsesc la Librăria Eminescu.
    Respectuos vă rog, dacă aveți mai multe nelămuriri la acel articol, sau la , documentele apărute în cele, aproximativ 36 de cărți cu documente copiate din Arhivele Naționale, le puteți afla din Fondul CC al PCR (Sala Sacerdoțeanu). Absolut toți cetățenii României, ca și cei străini, au acces la studiul tuturor documentelor din Arhive. Nimănui nu îi este interzis a le studia. Acolo veți găsi și 51 de pagini originale (accentuez, originale, nu copii)) ale unor ofițeri din M.St.M, trimiși să găsească urma a 170.000 de militari (5 generali, câteva mii de ofițeri și restul trupă, dispăruți , în timp ce, potrivit ordinului fostului rege, s-au dus în cazărmile rușilor pentru a li se da armament nou și pentru cooperare. Aceștia au fost trimiși în vagoane de marfă, în lagărele de muncă forțată din minele din Siberia și Dombas. S-au înapoiat circa 7000. Acest rege asasin nu a ridicat nici un deget pentru salvarea lor. Vă recomand și volumul 3 (Țipătul morții), să mai citiți și alte nemernicii ale regelui trădător de țară.
    Puteți merge la Librăria Eminescu, unde puteți răsfoi volumele mele.
    De asemenea ar trebui să știți că Mihai s-a născut în anul 1921, deci în 1944, nu avea 19 ani, ci 23 de ani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s