Insuficienţă apologetică

MOTTO: „Existenţa lui Dumnezeu nu se poate dovedi şi e un păcat să cauţi s-o explici. Crezi numai…. şi afirmi” – Camil Petrescu, prin personajul Niculae Cibănoiu (în „Patul lui Procust”) [1]

Sinuciderea poetului George Demetru Ladima (personaj fictiv din „Patul lui Procust”, 1933) în 1/3 mai 1928 primeşte o explicaţie curioasă din partea prietenului său, Niculae Cibănoiu (fost teozofist, devenit creştin ortodox fervent) [2], în discuţia acestuia cu Fred Vasilescu: 

„- Domnule Cibănoiu, dar după cîte ştiu Ladima credea în Dumnezeu…
– Şi, dacă ar fi crezut mai departe, dacă ar fi rămas un bun creştin, ar fi trăit şi azi.  Dar a avut nenorocirea să întîlnească în cale pe diavolul însuşi, sub înfăţişarea unui prieten. [….]
– Dar Ladima s-a sinucis din pricina unei femei.
– Nu, nu, domnule Vasilescu, a suferit din pricina unei femei, dar s-a sinucis din  pricina unui mizerabil, Bulgăran. […..]

prietenul nostru, din pricina acelei iubiri înjositoare, era un om pierdut. Şi-a dat seama de asta singur. Mai ales în ultimele săptămîni din viaţă, Ţiera milă să-l priveşti. Parcă se rupseseră în el resorturi, parcă organele nu-i mai funcţionau. Era cu mult mai rău decît bolnav. Se jurase că după o ultimă întîmplare umilitoare, pentru nimic în lume nu se va mai duce la ea. Era el însuşi uimit că a putut să iubească o asemenea femeie, îmi spunea chiar că i-ar fi ruşine dacă ar afla şi altcineva, afară de noi, prietenii. Îşi dădea seama şi de aceea i-a şi cerut scrisorile înapoi… „Mi-e silă de mine însumi, Nicolae, mi-e silă, de parcă am păduchi în suflet.” Iam arătat că numai credinţa în Dumnezeu îl poate îndrepta din aşa cădere… Şi aşa era să fie, căci era un bun creştin, găsea cuvinte frumoase despre bunătatea Celui-preaînalt şi cred că în scurtă vreme s-ar fi împărtăşit din harul împăcării. Negreşit că uneori şovăia: „Niculae, nu mai pot. Sufăr ca un cîine greu bolnav. Gîndul morţii mă ţine ca într-un cleşte zi şi noapte.” Îl mîngîiam cum puteam: „George, dacă moartea e trimisă  de Domnul în înţelepciunea lui nemărginită, e o împăcare şi o binefacere, dar omul nu trebuie să se gîndească să-şi ia singur viaţa”. „Dumnezeu mă va ierta, Niculae, că ştie ce mult am suferit şi cît l-a lăudat gîndul meu, dar acest rău, iubirea asta, mă doare ca o bubă scîrboasă şi nu o mai pot îndura. Dacă nu-mi fac seama singur e că m-aş răsuci de dezgust în sicriu, dacă aş bănui că lumea crede că m-am sinucis din pricina acelei femei… […..] Orice, dar să nu se ştie că am suferit din pricina acelei neruşinate… [….] „Cînd am rupt cu femeia aceea, am  suferit atît de mult, că din prima seară mi-am spus că trebuie să mor. Dar nu trebuie să  se ştie că am iubit asemenea femeie […..] îţi pot spune acum, pentru că de ieri mă simt mai bine, gîndul morţii m-a părăsit.” Pe urmă s-a mai potolit, era ca o apă care scădea. Am crezut, domnule Vasilescu, în zilele acelea, că îndemnul morţii l-a părăsit şi aşa era. Seara vorbeam îndelungă vreme aci… Regăsise calea către Domnul şi – de ce n-aş spune-o ? – îl ajutase  să se însenineze şi convingerea lui că e un mare poet: „Mi-am dat această viaţă mizerabilă, pentru una infinită, Niculae… Sufletul meu va trăi o nouă viaţă, iar poezia mea, pe care ei n-au înţeles-o, o vor înţelege copiii lor, care se vor ruşina de neînţelegerea părinţilor lor.” Negreşit că eu nu l-am contrazis despre asta, de vreme ce poate însăşi această credinţă era inspirată de Domnul. Din nenorocire, prietenii care trebuiau să-l ajute cu vorba şi cu gestul lor i-au fost duşmani… Tocmai cînd, din cauza suferinţei lui neînchipuite, avea nevoie de credinţă, ei i-au zdruncinat orice convingere. în săptămîna morţii ne găseam toţi patru la cafea la Bulgăran, cînd au început să-şi bată joc de el. Penciulescu, plin de venin, îi spunea tot felul de răutăţi: „De ce ai tu nevoie de nemurirea sufletului, Gedeme? Religia impune o ordine prestabilită. Ai fost dobitoc în această viaţă scurtă, iubind o femeie de stradă… Dacă vei trăi încă o sută de vieţi, nu e nici un motiv ca, fiind tot atît de dobitoc, să nu iubeşti tot femei de stradă… Atunci, la ce-ţi trebuie nemurirea?” Nu poţi să-Ńi închipui cît punea bietul Ladima la suflet asemenea glume grosolane. Bulgăran, a cărui bibliotecă de ateu e un adevărat laborator al diavolului, i-a făcut lungi teorii ca să-i dovedească inexistenţa lui Dumnezeu. [….] Ai să mă întrebi ce-am făcut eu în această împrejurare, ce am răspuns atacurilor şi  argumentelor opuse? Nimic… Existenta lui Dumnezeu nu se poate dovedi şi e un păcat  să cauţi s-o explici cuiva. Crezi numai… şi afirmi. Credo in quia absurdum. Ladima însă a prins să discute şi să apere, asta i-a fost pierderea. Peste vreo două zile l-am întîlnit foarte schimbat… Nesfîrşit mai trist, ros parcă de  un vierme crunt din el. „Niculae, dacă Bulgăran are dreptate?” Era palid şi îi sticleau ochii. „Ascultă, Niculae, dacă sunt ţărînă din ţărînă, dacă am ieşit din haos întîmplător  şi niciodată nu vom cunoaşte o nouă viată, dacă aceasta, pe care am trăit-o, a fost singura posibilă pentru mine dintr-un miliard de posibilităţi, şi eu mi-am sacrificat-o îndurînd lipsuri cumplite, iubind pe Emilia Răchitaru? Arde pielea pe mine ca o cămaşă de foc cînd mă gîndesc că asta ar fi posibil. În seara următoare au fost noi discuţii. Ladima a spus că, dacă nu există  Dumnezeu, el crede în supravieţuirea prin artă, a strigat – deşi Penciulescu rîdea de el – că totuşi a folosit cît putea mai bine această viaţă, în orice caz mai bine decît oricare dintre ei, creînd o operă care va supravieŃui la nesfîrşit. „La nesfîrşit ? Ce înseamnă la nesfîrşit? urla Bulgăran… într-un număr oarecare de ani pămîntul tot va pieri… Ce  înseamnă că opera ta va supravieţui o sută de ani, un milion, cînd tot se va împrăştia în haos, împreună cu praful pămîntului şi al tuturor operelor, distruse într-un cataclism cosmic… Ascultă-mă pe mine, asta-i singura posibilitate de trăire. Asta… Să te plimbi pe bulevard, să vezi soarele, să iubeşti, să citeşti… Asta-i tot, între două nopţi infinite de neant – zece, douăzeci, treizeci de ani de viaŃă ireversibilă. Arta e o vanitate ca toate celelalte. Zădărnicia zădărniciilor, toate sunt zădărnicii. Nu facem decît să amînăm o scadenţă.” Ladima era alb ca varul: „Crezi asta, Bulgîran, cu adevărat ?… Am trăit patruzeci de ani.” Şi şi-a cuprins fruntea în mîini cu ochii în lacrimi: „Am trăit patruzeci de ani, inutili”. Bulgăran i-a dat să citească şi nişte articole de revistă, de un ateism blestemat. Singur, de altfel, i le-a cerut… Pe drum îmi spunea: „Niculae, cel puţin dacă m-ar fi iubit Emy, viaţa asta n-ar fi fost zadarnică…” Eram îngrozit, căci vedeam că iarăşi se destramă… A doua zi l-am întîlnit din nou… Acum era însă tăcut… N-am putut scoate o singură vorbă de la el. Mergeam amîndoi pe stradă. O singură dată, la încercările mele de a redeştepta în el credinţa, mi-a şoptit îngîndurat: „Totul e zădărnicie… Nu mai cred nici măcar în artă. Bulgăran şi Penciulescu au dreptate.” I-am cerut să-mi dea şi mie cărţile care, picătura de apă ultimă, au clătinat şi răsturnat un spirit atît de slab, şi l-am întovărăşit pînă acasă să le iau [3]. A doua zi, era foarte abătut, ne-am dus să ne plimbăm că era în mai, la Şosea. Cînd ne-am întors, prin dreptul Teatrului Naţional a trecut Emilia la braţul unui bărbat… El mi-a pus mîna pe umăr… I s-au înălbit buzele şi s-a răsucit ca o frunză… N-a mai fost chip să vorbeasc cu el… A fugit de lîngă mine ca un nebun… pe scările dinspre strada Matei Millo, şi a doua zi am aflat că s-a sinucis… Am rupt şi cu Bulgăran şi cu Penciulescu… Desigur că au găsit o materie moale ca o pastă, neînstare de rezistentă… Nu e mai puţin adevărat că trăieşte în ei un mîrşav spirit de distrugere.”

……………

Note: [1] „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”, CAMIL PETRESCU, Ed.Eminescu, 1985, Bucureşti, Piaţa Scânteii, p.567

[2] „Am studiat toate religiile…. dar am ajuns la convingerea că tot creştinismul ortodox e suprema împăcare a sufletului [….] ceea ce are neegalat de frumos ortodoxismul e faptul că e singura dintre confesiunile creştine întemeiate pe credinţa adevărată… Catolicismul e raţionalism curat… Dogmele creştin-ortodoxe, prin cuprinsul lor ilogic, şi intenţionat ilogic, menţinut aşa după lupte de sute de ani în sinoade ecumenice, înlăturînd orice înţelegere, arată că ortodoxismul nu e o religie de discuţie logică, ci de credinţă totală în creatorul lumii…” (Niculae Cibănoiu)

[3] Două dintre articolele respective se pot citi online, în varianta PDF a cărţii, la pp.173-177 (nota 1): primul este o conferinţă a savantului sir James Jeans, ţinută la Universitatea din Cambridge, sub titlul „Soarele care moare” („The dying sun”), în „The Mysterious Universe” (1930, Cambridge University Press); al doilea, „publicat într-o mare revistă franceză”, intitulat „Evoluţia e oare revolută?”.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Arta Literaturii, Jurnal, La Început a fost Cuvântul

Un răspuns la „Insuficienţă apologetică

  1. Pingback: Recapitulare (19) Rusalii şi Sânziene | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s