Istorie în Republica Cuvintelor

La editura Cartea Românească a apărut, în 2012, o carte de Matei Vişniec intitulată „Cabaretul Cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi”. Pe spatele cărţii, cartea este descrisă astfel:

„Din toate punctele de vedere, „Cabaretul cuvintelor” este o carte deosebită, pentru că Matei Vişniec ne propune o călătorie subiectivă într-un dicţionar interior, într-o lume în care cuvintele nu depind de om. Consideraţi această carte un ghid de călătorie într-o Republică a cuvintelor unde acestea trăiesc independent de om, se amuză şi se joacă, se înfruntă şi se iubesc, se supără unele pe altele şi se revoltă.
Merită să deschideţi această carte şi dacă n-aţi întâlnit încă niciodată cuvinte vii, dacă nu le-aţi văzut cum arată fizic şi cât de mult seamănă cu dumneavoastră. Atenţie însă, dicţionarul Vişniec este neterminat, invitându-vă deci să continuaţi jocul şi să vă scrieţi, eventual, propriul dicţionar afectiv… (s.m.)” (restul descrierii, aici).

Dorind să dau curs acestui îndemn, contribui cu o singură o alegorie în stilul specific al volumului (dar nu şi al autorului, căci ar fi fost imposibil – n.m.), având drept personaj central substantivul feminim Istorie:

„În Republica cuvintelor, cel mai pesimist cuvânt se numeşte fără dubiu Istorie. El condamnă trecutul pentru că a permis să se întâmple atâtea fapte odioase, iar stările cele bune ale societăţii nu s-a străduit să le menţină. Trecut a fost atât de pasiv încât ai putea spune că, în acele momente, el ar fi fost el – adică trecutul, însă nu, locul lui era ocupat de prezent! Între noi fie vorba, prezentul de acum o clipă devine noul trecut, deci, în fapt, trecut nu este câtuşi de puţin vinovat  pentru toate cele permise ori neîmpiedicate de prezent, el fiind de fapt un depozitar al celor făcute ori nefăcute de fratele său mai mic. Însă istorie nu face distincţie: îi condamnă pe amândoi deopotrivă. În privinţa fratelui cel mic, viitor, sentinţa este întotdeauna aceeaşi: „tu vei trage ponoasele celor lăsate în urmă de fraţii tăi!”. Dar oricât ar încerca Istorie să-l sperie pe viitor, nu reuşeşte niciodată, ba chiar viitor îi râde în nas atât ei cât şi fraţilor săi, spunând că cei din urmă nu îl vor ajunge niciodată (într-adevăr, viitor nu crede în sfârşitul lui Timp – care este tatăl tuturor celor trei fraţi). Bagă de seamă, viitor, căci fiul care mizează pe faptul că tatăl lui nu va muri niciodată se întemeiază pe o premisă greşită, şi nu va termina bine!”, îi spune Istorie adesea. Şi, de fiecare dată, viitor îi râde în nas şi-i spune să rămână cu ochii în cărţi şi să se studieze…. singură! Şi-atunci, Istorie oftează, amârâtă: „Of, of, of, de ce nimeni nu vrea să mă înveţe şi să asculte avertismentele mele? Timpule, dă-mi un semn, până când va trebui să mai veghez asupra fiilor tăi?”.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Universale

Un răspuns la „Istorie în Republica Cuvintelor

  1. Pingback: Recapitulare (14) Pildele lui Hristos | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s