Marmura albastră

“Şi atunci, casa lui care va fi? Locuinţa unui om este locul căruia simte că-i aparţine cu adevărat.”

Aşa scrie Tudor în postarea sa de azi. Este îndrăgostit de spaţiul său, de cuibul copilăriei, de familia care îl ocroteşte… De ţara în care trăieşte, de Pămîntul pe care locuieşte. Cînd visează să călătorească pe alte planete, nu ştiu de ce dar gîndul îmi zboară la Saint-Exupery şi Micul său Prinţ, care avea o stea şi oricît de mică era, o iubea, pentru că era căminul lui, ţara lui, misterul lui…

Dumnezeu a întocmit atît de minunat lucrurile vizibile, dar cele nevăzute, Impărăţia Sa spre care ne suim încet, agăţindu-ne de fiecare Cuvînt al Său cu degetele credinţei, ameţind, şovăind dar mai ales iubind, va fi căminul nostru veşnic, bucuria şi liniştea noastră. Citind „Marmura albastră” a lui Vişan Miu Tudor, m-a cuprins un dor nebun de Tata… Pentru că locuinţa unde omul trebuie să simtă că-i aparţine cu adevărat nu e pămîntul, ci locul pregătit de El în cer. (introducere de Răsvan Cristian Stoica)

“MARMURA ALBASTRĂ”

“Terra”: ce cuvânt frumos, care umple de mândrie inima şi răsună în sufletul şi mintea oricărei fiinţe umane, pentru că “Pământul” este universal pentru toţi oamenii, locuitorii acestei planete minunate pe care noi o numim astfel. Orice entitate care poartă numele de “pământean” se gândeşte atunci când vede globul pământesc, cu apa şi continentele ascunse în atmosferă, că aceasta este casa lui!

Dar apoi, să coborăm din spaţiu… alegem un continent: fie că este Europa, America, Asia, Africa sau Australia, ştim că pe această vastă întindere de uscat se află locul unde ne-am născut, şi simţim că aparţinem unei “comunităţi de naţiuni”. Apoi, alegem o ţară, iar în piepturile noastre se înflăcărează patriotismul. După aceea, călătorim spre un oraş, care pentru noi este “centrul lumii”, pentru că aici am deschis pentru întâia oară ochii, şi simţim că suntem parte dintr-o altă “comunitate”, restrânsă, pe care parcă o cunoaştem. Şi apoi, întrăm într-un cartier, şi începem să recunoaştem locuri familiare, până simţim un entuziasm inconfundabil atunci când vedem o strada, a noastră…. iar apoi, păşind pe ea, zărim o casă, care ştim că este numai a noastră, şi ne cuprinde dorul de trecut, pentru că aceasta a fost locuinţa noastră…

Şi totuşi, un om se poate rupe de toate acestea. Fie de se mută în altă locuinţă, altă stradă, alt cartier, alt oraş, altă ţară, alt continent, altă planetă, alt sistem solar sau altă galaxie…. Şi atunci, “casa” lui care va fi? Locuinţa unui om este locul căruia simte că-i aparţine cu adevărat.

Casa este, într-o versiune modernă, o clădire din beton, metal, cărămidă, lemn şi sticlă, care nu are, din punct de vedere al alcătuirii, probabil nimic special. Încă din copilărie, locuiesc pe o stradă purtând numele unui compozitor celebru, Wolfgang Amadeus Mozart. Dintr-un bloc cu zeci de apartamente, m-am mutat într-o casă pe care părinţii mei au ridicat-o aproape întru totul “cu mâinile lor”. Acum, îmi amintesc cum intram în curte şi mă latra câinile Beti. Apoi deschideam uşa blocului, urcam până la etajul 2 şi sunam. Astăzi, sun la interfon, aud un bâzâit, deschid poarta, câţiva paşi, introduc un cod, deschid o uşă, urc câteva trepte, sun, calc pe parchetul călduros şi atunci simt că sunt acasă!

Cartierul este, de asemenea, doar o grupare de case care, de cele mai multe ori, nu au nimic în comun, decât faptul că sunt aranjate toate de-a lungul unei străzi. În rest, arată diferit şi din exterior, şi din interior. Ceea ce împart ele, totuşi, este un spaţiu comun, iar cei ce locuiesc întrânsele se cunosc între ei şi se pot numi “vecini”. Şi totuşi, ce este specific acestui cartier, în afară de străzile cu nume de muzicieni precum Mozart, Chopin, Bizet, Bach, Beethoven, Ceaikovski, Rahmaninov, Verdi, Rossini, Puccini, Bartók, Donizetti, Strauss, Lipatti, Glinka? Oh, nu. Acest cartier reprezintă, pentru tatăl meu, locul unde s-a născut, copilăria, tinereţea, maturitatea şi, probabil, va întruchipa şi bătrâneaţa, pentru că el locuieşte aici de 59 de ani. Tot în acest cartier m-am născut eu, şi aici mi-am petrecut copilăria, şi îmi petrec adolescenţa.

Oraşul este o formă complexă de aşezare omenească, cu o poziţionare geografică, un istoric şi activităţi economice proprii. Un om are motive diverse pentru care se mută dintr-o aşezare în alta. Poate speră la o viaţă mai bună, precum bunicul meu Ion, care s-a mutat din comuna Coloneşti, judeţul Olt la Bucureşti.  Poate au fost forţaţi de o năpastă, precum familia Laslo, din partea bunicii mele, care s-au mutat, după ce le-a fost indendiată casa din Piteşti, la Bucureşti. Amândoi şi-au trăit tot restul vieţii la Bucureşti, iar o parte din aceasta tot în “cartiererul muzical” despre care v-am vorbit, şi unde s-a născut tatăl meu. Apoi, pentru a fi aproape copiii şi nepoţii, bunicii mei din partea mamei s-au mutat de la Tulcea la Bucureşti. Unde credeţi? Vă las pe dumneavoastră să ghiciţi. Până la urmă, “urbea” noastră reprezintă mai mult decât o simplă aşezare: este o “mică lume”, a căror drumuri duc inevitabil într-un singur loc: la cei dragi, aproape de ei.

Ţara este un teritoriu care găzduieşte mai multe oraşe, având nu numai o localizare şi o istorie proprie, dar şi o cultură, o limbă şi o tradiţie. Din ţară-n ţară se tot mută oamenii, din aceleaşi motive pentru care se mută dintr-un oraş în altul. Poate vor să scape de un regim opresiv, precum vărul mamei, Emil, care a fugit din Constanţa în Saarbrücken din Germania de Vest. Poate au fost obligaţi de contextul istoric, precum familia Pavlov, care a fugit din Imperiul Tarist, de la Odesa, şi s-a restabilit în România, la Tulcea, în timpul Revoluţiei din 1917. Poate vor condiţii mai bune de viaţă, precum mulţi români care astăzi pleacă “în străinătate” şi nu se mai întorc. Oricum, adesea cei ce s-au născut într-o ţară vor aparţine culturii, limbii şi tradiţiei acesteia pentru tot restul vieţii lor….

Continentul este o vastă suprafaţă de pământ, mărginită parţial sau din toate părţile de către mări şi oceane. În ziua de astăzi, apa nu mai reprezintă o piedică în emigrarea spre o altă întindere de uscat, şi sunt destui care fac acest “salt”. Unchiul meu Dudu a fugit din Europa în Australia, iar nepotul său de văr, Gelu, în Statele Unite ale Americii de Nord. Continentul are propria sa amprentă, pe care o lasă asupra ţărilor de pe acesta. Şi în sfârşit, sunt acele personalităţi internaţionale (precum Julian Assange, preşedintele Wikileaks) care au locuit pe fiecare continent, casa lor reprezentând însăşi planeta pe care locuiec.

Dar să privim spre viitor…..Ce va mai reprezenta Pământul în anul 3000, 4000 sau 5000….? Poate vor exista aşezări pe Mercur, Venus, Lună, Marte, Saturn, Jupiter, Uranus, Neptun, Pluto, Haumea, Makemake sau chiar Eris! Oameni vor pleca cu racheta (sau “farfuria zburătoare”) de pe Pământul lor pe una dintre aceste planete, şi nu se vor mai întoarce niciodată…. În o sută de mii de ani, s-ar putea chiar să părăsească sistemul lor solar, spre Alpha Centauri, Sirius, Altair, Tau Ceti sau pănâ pe Gliese, la o distanţă de 27 ani lumină de soare! Într-un milion de ani, poate vom ajunge până la capătul galaxiei Calea Lactee, sau vom trece de ea, intrând în Andromeda…. Şi totuşi, nu pot să nu-mi pun o întrebare: “Ce se va alege de Pământ?”.

Ei bine, în adâncul sufletului meu, sper ca orice entitate umană, şi de o fi la capătul universului, să privească spre “Marmura Albastră”, să-şi amintească, de la strămoşii lui, de planeta minunată care s-a numit “Terra”, un paradis unicat care nu s-a mai găsit nicăieri în univers, şi să-şi spună, în sinea lor: “Ei, de pe Pământul creat de Dumnezeu a început totul…”.

(republicat de pe Vindecătoru’ – 29 septembrie 2011, joi)

NOTĂ: “Mărgeaua Albastră” (“The Blue Marble”) este numele unei faimoase fotografii a Pământului, făcută la data de 7 decembrie 1972, ora 5:39 a.m., de echipajul navei Apollo 17, la o distanţă de 45.000 de kilometri. Imaginea este una dintre foarte puţinele fotografii cu un Pământ luminat, fiind făcută de austronauţi în timp ce Soarele era în spatele lor. Pentru ei, planeta arăta ca o marmură din sticlă, de unde şi numele fotografiei.

Post scriptum: Mulţumesc pastorului Daniel Brânzei, care mi-a semnalat faptul că traducerea corectă a fotografiei „The Blue Marble” este „Mărgeaua Albastră” şi nu „Marmura albastră”, întrucât planeta li s-a înfăţişat astronauţilor americani nu drept o bilă de marmură, ci o mărgea albastră de sticlă (folosită în jocul marble). Cum corect observă Alex Pop, orice american care ar vedea fotografia nu s-ar gândi nici o secundă la material (marmură) ci la formă (sfera, bila).

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Omul Joi

4 răspunsuri la „Marmura albastră

  1. Pingback: Recapitulare (10) | tudorvisanmiu


  2. E tot ce imi trece prin minte acum, Domnia Ta!

  3. Pingback: Pământul semantic | tudorvisanmiu

  4. Pingback: un tn[r ]n expansiune | Dialog cu Mine Insumi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s