Un dulap de ambalaje

O sticlă de bere… spartă;… o conservă de peşte…. cutii de biscuiţi… un borcan ciobit…. multe, multe pungi….. un bidon cu apă…. un cablu de 50 de metri…. mai multe becuri enigmatice… un televizor stricat!?! Cam asta am găsit anul trecut, pe 25 septembrie 2010, într-o sâmbătă, la “Let’s Do It, Romania!” (1) când eu, fratele geamăn, colegii mei de la 8C şi profesoara de matematică am mers, printre alţi 200.000 de voluntari, să curăţăm glia patriei noastre.
Anul acesta, pe 24 septembrie, tot sâmbătă, acest lucru are să se întâmple din nou. Anul trecut, 1% din populaţia ţării au mers la “curăţarea naţională”. Anul acesta, se speră că vor fi 500.000 de voluntari, adică 2,5% din populaţia ţării. Acest lucru pare un număr foarte mic, ţinând cont câtă mizerie este în România şi câte tone de gunoi sunt lăsate anual în mijlocul naturii. În 2010, s-au strâns 600.000 de saci de gunoi. Dacă este păstrată proporţia, anul ăsta s-ar aduna 1.500.000 de saci de gunoi. Şi totuşi, este de ajuns?
Evoluţia proiectului trebuie, bineînţeles, urmărită. În 2012, ar putea fi 2 milioane de voluntari, în 2013, 6 milioane, în 2014, 20 de milioane. Şi totuşi, până la urmă, este atinsă o limită: cei care curăţă, fireşte, nu vor mai arunca gunoaie peste tot, însă cei pentru care natura este o uriaşă groapă de gunoi s-ar putea să-şi păstreze acest “principiu sfânt”. Atunci, şi iertaţi-mă pentru această idee pesimistă, numărul voluntarilor ar putea să scadă, iar proiectul să devină unul formal. Ceea ce va trebuie făcut este să schimbăm cu totul mentalitatea populaţiei.
Era cândva o vreme când omul trăia în armonie cu natura. Omul vâna animale, le pârjolea la foc, carnea o mânca, cu pielea se îmbrăca, însă niciodată nu arunca ceva, din respect pentru animalul pe care l-a ucis pentru ca el să trăiască. Însă atunci când a avut puterea de a subjuga toate animalele şi plantele din jurul său, omul nu mai era parte din natură, ci era stăpânul naturii. Primul semnal de alarmă nu a apărut odată cu tăierea celui de al o sutălea copac, ci cu cea de a o suta pădure defrişată pentru combustibil. Cu timpul, a apărut cărbunele din epoca modernă şi la petrolul din secolul XX.
Şi, în sfârşit, ajungem la consumul exagerat din zilele noastre, apărut după cel de al Doilea Război Mondial, când neocapitaliştii Statelor Unite au “inventat” un nou mod de viaţă, pe care-l cunoaştem cu toţii. Acesta este cea mai mare barieră dintre om şi natură. Şi acum, putem vorbi despre gunoiul din ţara noastră de după perioada postdecembristă şi despre deşeurile mondiale de după anii ‘50, a căror existenţă îi găsesc o motivaţie simplă: aruncăm tot ce am folosit, de la coji de portocale şi sâmburi de prune până la cutii de iaurt, sticle de şampanie şi aparate electrocasnice stricate. Poate cum mă veţi întreba: “Păi da’ ce să facem cu ele?”. Eu vă răspund astfel: “Să le dăm înapoi la natură”.
La ţară, în satul lor, fraţii lui Mircea, Ispas şi Marin, nu aruncau NIMIC! Orice rest “natural” se întorcea de acolo de unde a fost luat: în natură. Cât despre resturile “artificiale”, o să vă spun o poveste… În anii ’80, Ionel Mitroi a efectuat o vizită fiului său,  Emil, emigrant în Germania de Vest, parte a “lumii occidentale”. După cum ştiţi, în perioada comunistă, nu se găsea orice în ţara noastră: România nu cunoştea ambalajele frumoase din prezent. După cum mi-a povestit mama, oamenii se duceau la magazin cu borcanul şi acesta era umplut cu ce cumpărai: lapte, iaurt, smântână, mierea, gemul, etc.; cât despre seminţe şi cereale, acestea erau luate cu sacul, iar brânza şi carnea era luată într-o simplă hârtie. Nu existau pungi de plastic!
Ei bine, să ni-l inaginăm pe Ionel la casa lui Emil din Saarbrücken, Germania: el stă în sufragerie, pe un scaun, mănâncă un iaurt Sana şi se duce la bucătărie; Emil îşi imaginează că tatăl lui se duce să arunce ambalajul, însă aude apoi apa de la robinet curgând. După aceea, Ionel iese din bucătărie, cu aceea cutie de iaurt în mână, spălată, şi o pune în dulap. “Ce faci tată. De ce nu-l arunci?”, ar zice Emil. “Cum să-l arunc? Nu este un lucru produs? De ce să-l arunc?”. “Este un lucru consumabil, tată, nu se păstrează”. “Ce vorbeşti fiule? Uite ce frumos şi colorat este. Cât s-au chinuit să-l facă! Nu se poate să-l arunc!”.
Vă mai spun că, după plecarea tatălui său, Emil avea un dulap plin cu ambalaje: cutii de biscuiţi, pachete de unt, cutii de iaurt, conserve şi aşa mai departe. Ionel nu aruncase nimic, dar nu pentru că era un om sărac, să zici că n-avea: el trăia la Constanţa, era administratorul unui stadion şi niciodată nu o dusese rău cu banii. Pur şi simplu, aşa credea că e normal.
Dacă toţi am face ca Ionel, nu ar fi nevoie de evenimente precum “Let’s do it” în lume. Ceea ce vreau să spun este că mai simplu decât să curăţăm ar fi să nu trebuiească să aruncăm atâta gunoi, adică tone de deşeuri, la groapa de gunoi sau la marginea unei păduri. Şi totuşi, care este soluţia? Cu resturile naturale este uşor: o mare parte din acestea se pot îngropa, fiind absorbite de pământ şi îmbogăţind solul, iar celeilalte părţi îi poate fi găsit un scop practic. Cu deşeurile “artificiale”, survenite după consumarea produselor în masă este o problemă. Reciclarea este una dintre soluţii, însă România este codaşă la asta pe plan european. Şi de aceea nu putem merge decât să ne curăţăm mizeria…
O soluţie aşteaptă să fie găsită. Dacă doreşte să aibă un viitor, societatea umană trebuie să se bazeze pe o “Economia albastră”, principiu formulat de Gunter Pauli, conform căruia nimic nu se pierde, dar câştigul este enorm: o planetă curată. Şi totuşi, până să se implementeze un astfel de sistem, nimeni nu o să-mi dea brânza în sacul adus de acasă, sau să golească o cutie de lapte Zuzu în borcanul meu, deoarece, făcând acest lucru, şi-ar prejudicia interesele lor economice. Din acest motiv, cu regret scriu acest articol critic pentru că, deşi ştim ceea ce ar putea fii făcut, nu putem noi, ca oameni individuali, să facem acest lucru. Până la urmă, nu putem face toţi ca Ionel, pentru că astfel doar ne-am umple locuinţa de gunoi. În încheiere, vă spun cu amărăciune că Emil nu a avut vreodată ocazia să refolosească vreun “deşeu” din dulapul cu ambalaje umplut de tatăl său… însă nici nu trebuie: le-a dat să fie reciclate!…

(republicat de pe Vindecătoru’ – 22 septembrie 2011, joi)

Notă: (1) Eveniment inspirat de iniţiativ „Let’s Do It, World!”, pornită în Estonia în 2008, când 50.000 de persoane s-au mobilizat pentru a strânge 10.000 de tone de gunoi aruncat ilegal, în 5 ore, într-o singură zi! În prezent, „Let’s Do It” este o manifestaţie civică anuală răspândită şi Lituania, Portugalia, India, Slovenia, Serbia, Finlanda, România, Bulgaria, Moldovia, Ucraina, Cambodgia, Rusia, Ungaria şi Brazilia.

Post Scriptum: În virtutea comentariului A.Damei („Pe când eram mici, ambalajele produselor străine aveau mare căutare. Erau puse pe dulap, în loc de bibelouri, nu în dulap. A avea ambalaje străine era un fel de demonstraţie de putere şi libertate. Pe-atunci nu eram ecologişti. Eram simpli şi sinceri”), recomand articolul „Rolul ambalajelor occidentale în căderea comunismului”, de Matei Vişniec (Cronica Articolelor Tulburătoare, Editura Polirom, 2010, p.37-39).

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Eco logie, Omul Joi

2 răspunsuri la „Un dulap de ambalaje

  1. Pingback: Recapitulare (10) | tudorvisanmiu

  2. Pingback: un tn[r ]n expansiune | Dialog cu Mine Insumi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s