O fabrică, un pistol şi o pereche de pantofi

Noi suntem eliberatori, nu hoţi!”. Aşa puteau zice toţi militarii români trimişi în 1944 pe Frontul de Apus să elibereze Europa de Vest de sub ocupaţia naziştilor. Printre aceştia, se afla şi bunicul meu, Mircea Mitroi, care îşi începuse astfel discursul pentru a-şi stăpânii ostaşii, dornici să jefuiască o fabrică de încălţăminte. Dar înainte să vă povestesc despre asta, să privim spre trecut… Al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către trupele germane şi, la 17 septembrie, de trupele sovietice. România a simţit zguduiala celei de a doua conflagraţii mondiale un an mai târziu, în 1940, după ce a fost constrânsă să-şi cedeze din teritorii: în iunie, Basarabia şi Bucovina de Nord către Rusia lui Stalin; în august, Nordul Transilvaniei către Ungaria lui Horthy; în septembrie, Cadrilaterul către Bulgaria ţarului Boris al III-lea.
Nu cedăm, să luptam!” a strigat în zadar populaţia română din cele două judeţe dobrogene, Durostor şi Caliacra, după semnarea Tratatului de la Craiova, conform căruia s-a efectuat un schimb de populaţii. Printre acei oameni se aflase Mircea şi familia sa: ei erau administratori de terenuri agricole în Bazargic, şi au fost obligaţi să se mute. Fraţii mai mari, Ispas şi Marin, sora, Paraschiva, şi părinţii, Radu şi Lixandra, s-au mutat împreună în satul Iulia, comuna Izvoarele, judeţul Tulcea; Ionel şi Mărioara s-au mutat la Constanţa; bunicul meu s-a mutat la Tulcea; ca să fiu sincer, nu ştiu unde s-a dus cel mai mic frate, Ilie.
Ostaşi! Vă ordon, treceţi Prutul!”, a dat ordin mareşalul Antonescu la 21 iunie 1944, când armata română a început, alături de Al Treilea Reich, campania de est împotriva Uniunii Sovietice. Toţi fraţii lui Mircea au luptat în război: el nu. În anul 1943, în ziua când trebuia să plece pe Frontul de Răsărit cu regimul 33 infanterie, bunicul meu a aranjat să fie internat la un spital în oraşul Ploieşti şi, deşi l-a costat 30.000 de lei acest lucru, a fost măcar fericit că a scăpat de război… deocamdată.
ROMÂNI, Dictatura a luat sfârşit […] ne vom apăra cu armele în mână independenţa […] să păşim hotărâţi pe drumul înfăpturii României de mâine, a unei Românii libere!”. Acestea sunt ideile principale din proclamaţia către ţară a Majestăţii Sale, Regele Mihai (1), după arestarea lui Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Din păcate, se prea poate ca acesta să fi fost  mişcare pripită, care a grăbit avansarea Armatei Roşii cu cel puţin 6 luni, care, poate, nu ar mai fi ajuns la Berlin atât de repede şi, probabil nu s-ar mai fi tras cortina de fier. Adevărul nu-l vom ştii niciodată (*). Dar iată, aşa a fost să fie… De data aceasta, bunicul meu nu a mai scăpat de război. Deşi scăpase de Frontul de Est, cel de Apus îl aştepta cu braţele deschise.
Nimic pe lume nu-i mai sfânt/ şi mai frumos pe-aceast pământ/ decât să mori ca un luptător/ înfăşurat în tricolor!”, cântaseră cândva legionarii “Şoim român”. Nu cred că asta au cântat şi ostaşii români când un camarad de-al lor a trecut în lumea cealaltă. În ziua când a trebuit să plece la război, părinţii bunicului meu au primit, printr-o telegramă, vestea că Ilie Mitroi, sărmanul Ilie, a murit… ucis de o schijă. Aceeaşi soartă îl aştepta şi pe Mircea? 11.000 de soldaţi au murit pe Frontul de Vest. Nu putea fi şi bunicul meu unul dintre ei?
Treceţi batalioane române Carpaţii!” au cântat cândva ostaşii români când au mers spre Ardeal să zdrobească “hotarul nedrept”, mergând “’nainte, ‘nainte, spre Marea Unire”. Dar dacă unirea cu Transilvania era un scop nobil, idealul întregii ţări, ce era eliberarea Europei de Vest de sub nazişti pentru ca aceasta să cadă în mâinile comuniştilor? După ce bunicul meu a participat la eliberarea Ungariei, fiind luat de populaţia locală cu “nem beszélnek” (“nu vorbesc”), a ajuns în Cehoslovacia, unde trebuia să facă acelaşi lucru. În anul 1944, el a condus un batalion în munţii Tatra, unde s-au dat cele mai grele lupte.
Am venit aici să-i ajutăm, nu să-i prădăm!”, a strigat Mircea când soldaţii de sub comanda sa au încercat, după eliberarea oraşului Zlín, să se năpustească asupra faimoasei fabrici de încălţăminte Bata (2). Văzând că nu poate să-şi stăpânească soldaţii, Mircea a scos pistolul, şi a spus: “Dacă cineva ia o singură pereche de pantofi, îl omor cu mână mea!” Fireşte, Mircea a salvat fabrica cu un pistol, îmbrăcat ca un militar şi-încălţat cu o modestă pereche de pantofi. Nu cred că este necesar să vă spun mai mult…
În timpul unei alte eliberări, Mircea a fost rănit de o schijă în piciorul stâng. Atunci, el a fost repede “cules” de pe câmpul de bătălie, luat pe o targă şi dus la un spital militar. După ce a fost operat, a stat internat câteva zile, s-a vindecat, dar a fost lăsat la vatră. Bunicul meu a supravieţuit conflictului. Campania pe frontul de vest s-a încheiat pe 25 octombrie 1944, odată cu eliberarea localităţii româneşti Carei, din judeţul Satu Mare. Însă cine ar fi crezut că după “tifosul războiului” (3) va veni “cancerul comunismului” (4)…
Mai bine mor în mocirlă într-o României Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici”, a zis Ion Antonescu la începerea războiului. Din păcate, el nu va muri în niciuna dintre acestea, ci într-o vale arsă de soare (la 1 iunie 1946, Jilava, în faţa plutonului de execuţie) dintr-o lumea mai rea decât “mocirloasa Românie Mare”, adică “mizerabila Românie Mică”, prada de război a Uniunii Sovietice…. a doua conflagraţie mondială s-a terminat pentru România cu instaurarea odiosului regim comunist!…războiul a durat o jumătate de deceniu; comunismul a durat o jumătate de secol….

(republicat de pe Vindecătoru’ – 22 septembrie 2011, joi)

BIBLIOGRAFIE: (1) WIKISOURCE, “Proclamaţia către ţară a Majestăţii Sale Regelui”, Mihai I al României, difuzată la radio în seara zilei de 23 august 1944 
(2) Fondată de întreprinzătorul ceh Tomáš Bat’a (1876 – 1932), ea producea perechi de pantofi de cea mai bună calitate, din 1939 fiind vândute peste 60 de milioane de perechi pe an, în peste 30 de ţări;
(3) Războiul a fost comparat cu “tifosul” de Antoine de Saint-Exupéry, autorul povestirii “Micul Prinţ” şi aviator căzut pe frontul antifascist, la 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane. (“Războiul nu este o aventură. Este o boală. Este ca tifosul.”)
(4) Comunismul a fost comparat cu “cancerul” de Petre Ţuţea, eseist, filosof şi economist, condamnat al regimului comunist, care a murit la 3 decembrie 1991, de bătrâneţe, doi ani după Revoluţia din 1989. (“Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu.”).

(*) Menţin afirmaţia „(actul de la 23 august) a grăbit avansarea Armatei Roşii cu cel puţin 6 luni, care, poate, nu ar mai fi ajuns la Berlin atât de repede şi, probabil nu s-ar mai fi tras (acolo, n.m.) cortina de fier”, cu o rectificare: NU a fost vorba de o „mişcare pripită”. Arestarea mareşalului Antonescu şi întoarcerea armelor a fost o decizie inevitabilă pe care Regele Mihai I a fost nevoit să o ia de contextul mult anterior actului de la 23 august 1944, prin care a salvat România de la dezastru. În fapt, preşedintelui Roosevelt şi prim-ministrului Churchill nu le-a „păsat” de Europa (Stalin a fost singurul câştigător de pe continentul european), iar situaţia României fusese pecetluită de zeci de alte greşeli anterioare anului 1944 (precum trecerea Nistrului, iulie 1941) şi chiar războiului (precum instaurarea dictaturii regale sau – istoric corect – „regimului de autoritate monarhică”, 1938). Astfel, o altă soluţie decât cea a arestării mareşalului nu ar putut fi luată şi nici dată contextual (de cei care întăresc vechiul proverb „După război, mulţi viteji se arată”). Mai multe despre acest subiect, „Din partea Biroului de presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai I (20 august 1990)”.

Post Scriptum: Mai multe detalii despre experienţele bunicului meu, Mircea Mitroi, în cel de Al Doilea Război Mondial, pot fi citite în Partea a III-a a volumului memorialistic „Mircea a lui Radu Mitroi” (al doilea din romanul „Amintirile unui Muntean şi-a sa Dobrogeancă”), în Capitolul X. Sumbra vestire a războiului, şi Capitolul XI: O fabrică, un pistol şi-o pereche de pantofi.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Omul Joi

2 răspunsuri la „O fabrică, un pistol şi o pereche de pantofi

  1. Pingback: Recapitulare (10) | tudorvisanmiu

  2. Pingback: un tn[r ]n expansiune | Dialog cu Mine Insumi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s