Centenarul Celibidache

Ce defineşte un dirijor? Portativul: nu, acesta este opera compozitorului. Sunetul produs de instrumente: nici acesta, căci aparţine orchestrei. “Bagheta”? Nu, nu obiectul, ci măiestria mânuirii sale. 

Stilul dirijoral al lui Sergiu Celibidache, şeful orchestrei Filarmonicii din  Berlin (1945 – 1952), Stuttgart, Paris, Stockholm (1952 – 1996) şi München (1979 – 1996), este cunoscut pentru varietate tempo-urilor, lentoarea acestora fiind invers proporţională cu bogăţia şi complexitatea pasajelor muzicale, fapt ce dăda un efect deosebit în sala de concert (de unde şi refuzul său a oricăror înregistrări pe discuri, “clătitele cântătoare” [1] ce au înregistrat numai o mică parte – simnofiile bruckneriene – din concertele dirijate de Celibdache fiind efectuate spre sfârşitul vieţii sale şi publicate post-mortem).

Sergiu Celibidache (n. 28 iunie 1912, municipiul Roman, judeţul Neamţ, România – d.14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franţa) era fiul prefectului ieşean Demostene Celibidache (care, dorind pentru el o carieră politică, l-a determinat să studieze matematica şi filosofia, crezând că muzica este numai un “capriciu al tinereţii”), tatăl lui Serge Ioan şi bunic.

El considera că “instrumentul perfect din punctul de vedere al expresivităţii era vocea umană, prin faptul că – pe notele grave – intensitatea sunetelor era scăzută, iar – pe cele înalte – mai mare, ceea ce oferea tensiunea specifică fiecărei piese în funcţie de materialul sonor folosit”.

De remarcat că Celibidache dirijorul a refuzat să îşi cânte propriile compoziţii în public, pentru că, din punctul lui de vedere, valoarea lucrărilor sale trebuie descoperită şi evaluată de o conştiinţă muzicală obiectivă, adică încă se aşteaptă un talent care să-i valorifice creaţiile muzicale (un Requiem, patru simfonii, un concert pentru pian şi orchestră).

 

Notă: [1] Dirijorul Celibidache critica înregistrarile deoarece considera că „Pe disc se păstrează orice, numai esenţialul nu. Un disc nu face decât să strice”, deoarece:

muzica nu trebuie să se repete, pentru că repetiţia duce la mecanizare şi la pierderea trăirii autentice;

înregistrării îi lipseşte de obicei dimensiunea spaţială a sunetului, dimensiune dată în condiţii de concert de proprietăţile acustice ale sălii în care avea loc concertul propriu-zis;

P.S.: Felicităm echipa Google pentru iniţiativa sa. Celibidache este a patra personalitate românească omagiată de Google, după Brâncuşi, Enescu şi Caragiale.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Pe cine omagiaza Google, Planul multidimensional a unor personalitati

Un răspuns la „Centenarul Celibidache

  1. Pingback: Recapitulare (7) Efervescenţă muli-laterală de 16 ani şi 6 luni | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s