Povestea Roşiei Montane

A existat cândva în judeţul Alba, Munţii Apuseni, o comună numită Roşia Montană….  în componenţa ei, intra un sat, tot montan şi la fel de roşu – asta pentru că stătea în Valea Roşie, prin el trecea râul Roşia, iar acest râu era bogat în minerale, în special fier, care fier înroseşte tot. Toţi ar da să aibă un rău din care să bea… dar problema cu acest râu era că avea şi prea mult zinc, şi prea mult fier, şi prea mult arsenic, deci treaba era roşie de tot şi nu puteai bea din apa aceea…..   

La Roşia Montană existau şi zăcăminte de aur, care aur e foarte auriu, strălucitor şi valoros, deşi, noi oamenii, nu prea ştiam ce să facem cu el… îl topeam şi-l făceam lingou, bijutirie, statuie, uneori coroană, sau poleiam pereţii cu el. De ce? Ei bine, n-am nici o idee, dar aşa făceam pe atunci. În fine, chestia cu acel aur era că e foarte timid şi stătea ascuns în stâncă, iar oamenii lacomi trebuiau să sape ca să dea de el. Acest lucru dura ore bune, de fapt, ani, şi nu unu, doi, ci zeci, sute.  Pentru miner, nu era problemă – dădea cu târnăcopul în piatră o ziulică întreagă, scotea grăunţe de auraş şi se ducea la culcare – însă acel miner avea un şef care noaptea nu prea izbutea să doarmă. Se găndea tot timpul cum să scoată aurul mai repede din piatră.   

Într-o zi, a auzit şeful de la un intim de o substanţă numită “cianură”, care putea să topească piatra în câteva minute dar să lase aurul intact. Exploatarea cu cianuri era o metodă rapidă şi eficientă. Şeful ar fi aplicat-o imediat, dacă zăcământul i-ar fi aparţinut în totalitate, însă poticnirea venea din faptul că nu avea nici contract cu Mama Natură sau Tatăl Timp, nici cu Baba Dochia sau Meşterul Manole, nici măcar cu Coana Alba şi Împăratul Traian: el luase Alburnus Maior în arendă şi, pe deasupra, era şi străin, adică venea din străinătate, şi nu putea face tot ce voia în ţara unde venise. 

Şi-atunci, ce să facă? Prima piedică îi era legea, căci nu avea aprobare de la Înţeleptul Politichiu. Şi-atunci, căci aşa se făcea pe vremea aceea, şi-a luat un avocat să-l reprezinte, adică un cunoscător al legislaţiei. Dar cum constituţia era cam şubredă pe vremea aceea, adică se schimba cam de la fiecare mandat – căci politichii nu erau pentru totdeauna – şeful s-a gândit să grăbească lucrurile cu o mică remuneraţie. Am uitat să-ţi spun că, în acele timpuri, politichii nu puteau să-şi după la îndeplinire sarcinile dacă nu primeau şi o sumă de bani în schimb, pe căi neconstituţionale. Populaţia de pe atunci numea această practică “dare de mită”. Şi-acum, poate o să ma întrebi: “Dar ce, erau câini?”. Eu îţi voi răspunde: “Nu, nu erau câini, ci o specie pe cale de dispariţie, dar nu a lor, ci a banilor”. Dar ideea că, până la urmă, cu un ban, cu doi, cu o mie, poate chiar mai mult, şeful a reuşit să primească toate aprobările de la politichii, iar avocatul a rămas şomer. În general, mai toţi afaceriştii multimilionari sau multimiliardari fără un trecut murdar renunţau la serviciile avocaţiilor lor după ce aflau că în inimile politichiilor, legea nu-i din piatră…. 

Deci, de prima piedică, şeful trecuse. Acum era în conformitate cu legea. Însă, vezi tu, pe atunci, populaţia ţării noastre nu avea deloc încredere nici în legi, nici în clasa politică. Întâi, s-au revoltat ecologiştii, apoi academicienii, apoi economiştii, apoi reprezentanţi ai mai tuturor claselor sociale. De ce? Păi, exploatarea cu cianuri nu era o treabă frumoasă – construiai un bazin de dimensiuni enorme, cu care să împrejmuieşti zăcămintele aurifere, turnai cianuri, se topea stânca şi adunai aurul – dar consecinţele erau îngrozitoare:

– În primul rând, era argumentul ecologic: în urma acestei practici rămânea în inima ţării un bazin imens plin cu cianuri, care cianuri sunt foarte toxice şi nu se evaporă niciodată. Apoi, dacă se fisura acel bazin, impactul asupra mediului ar fi fost catastrofal.

– În al doilea rând, era argumentul economic: deşi s-ar fi obţinut rezerve foarte mari de aur pentru România, cea mai mare parte din câştiguri o lua corporaţia şefului, care era străină, iar după ce termina exploatarea ne lăsa de izbelişte. Apoi, această tehnică de cianurizare nu corespundea normelor de exploatare durabilă, adică dacă ar fi fost pentru o vreme create mii de locuri de muncă – care nu se prea găseau în România de atunci – exploatarea s-ar fi terminat în decursul a 10 ani dar, după aceea, ar fi rămas şomeri şi cei veniţi la muncă, şi cei care munciseră înaintea lor;

– în al treilea rând, era argumentul istoric şi cultural: exploatarea ar fi dus la distrugerea sitului arheologic vechi de 2000 de ani, moştenit de la strămoşii noştri romani;

– în al patrulea rând, era argumentul antropologic: exploatoarea ar fi necesitat strămutarea populaţiei locale, demolarea clădirilor, bisericilor şi mutarea cimitirelor de la Roşia Montană. Pentru că nu putea face strămutarea cu sila, compania a încercat să momească localnicii cu avantaje sociale şi financiare, însă unii dintre ei nu au cedat în faţa acestora, nevrând a abandona pământul părintesc, a renunţa la moştenirea culturală a zonei şi a tulbura locul de veci al înaintaşilor lor;

– în al cincilea rând, era argumentul politic: exploatând cu cianuri un zăcămint aurifer dintr-o zonă cu o vechime de două milenii din mijlocul unei ţări membre a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, stat aderent la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, s-ar fi creat un precedent nedorit, contrar atâtor pacte şi tratate pentru protecţia mediului;

– iar în al şaselea dar nu în ultimul rând, era argumentul moral: oameniilor nu li se părea corect ca, pentru îmbogăţirea lor personală, o întreprindere străină să exploateze resursele minerale a unui stat iar conducătorii acelui stat, din aceleaşi considerente economice, să le permită să faceăacest lucru, în ciuda cunoaşterii a tuturor celor cinci argumente anterioare, precum şi multe altele de altă natură……

 

“Incredibil! Şi cum s-a terminat toată povestea?”, îmi spui.

Iar eu. tac….

 

Răspunde-mi tu: Cum se va termina povestea exploatării cu cianuri a bazinului minier de la Roşia Montană?

Dacă acest “proiect” trece, spune-mi: Ce le vei spune celor care te întreabă ce ai făcut TU pentru a-l împiedica?

Dar, şi mai important, dacă barajul ce ar conţine cianurile se fisurează, CE VEI FACE CÂND ROMĂNIA VA FI AUTOAREA UNEIA DINTRE CELE MAI MARI CATASTROFE ECOLOGICE DIN ISTORIA CONTINENTULUI?

 

Răspunsul nu mi-l vei da mie, nici ecologistului, nici economistului, nici istoricului, nici intelectualului, nici geografului, nici geologului, nici politicianului, nici judecătorului, ci părinţilor, fraţilor, surorilor, copiilor tăi, dar, până la ei, ţie însuţi.

Găseşte un răspuns chibzuit la cele trei întrebări de mai sus, până nu e prea târziu în ţara ta, în oraşul tău, pe strada ta, în casa ta….        

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Casa pierduta

3 răspunsuri la „Povestea Roşiei Montane

  1. Pingback: Recapitulare (2) Moş Ianuarie prin troiene, fugind de lupi până la cină… roşii şi râsete incluse! | tudorvisanmiu

  2. Pingback: Proteste în toată ţara şi nu numai | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s